Anul trecut pe vremea acestea făceam ultimele retușuri la o carte. În încercarea de a încheia „Epoca dictatorilor” într-o notă de optimism reținut, am scris: „Regimul dictatorial este o formă de guvernare inerent viciată și instabilă. În cele din urmă se va prăbuși. [...] Dar poate exista multă frământare și suferință înainte de a fi în sfârșit exilat în paginile istoriei”.

Două luni mai târziu Vladimir Putin a invadat Ucraina. Decizia lui reprezintă un excelent studiu de caz cu privire la tarele regimului dictatorial. După decenii petrecute la putere, conducătorii ajung adesea să fie predispuși la megalomanie sau paranoia și să fie preocupați de propriul lor loc în istorie. În acest punct ei vor fi eliminat deja orice sursă de opoziție eficientă. În cazul în care decid să o apuce pe o traiectorie catastrofală, nu există nimeni și nimic care să-i poată opri.

Putin a ajuns la putere în 1999 de Anul Nou și a consacrat rapid un nou stil de conducere autoritară pentru secolul 21 - e faimos faptul că le-a pozat fotografilor la bustul gol. În spatele acestei posturi machiste s-a aflat și violență autentică. Opozanții interni au fost încarcerați, forțați să plece în exil sau asasinați. Campanii militare brutale au fost pornite în Cecenia și Siria. Putin s-a poziționat totodată și în calitatea de lider al reacției adverse globale la liberalismul occidental, declarând în 2019 pentru Financial Times: „Ideea liberală a devenit depășită”.

Alți conducători autoritari nu și-au ascuns admirația. Din clubul de admiratori ai lui Putin au făcut parte Xi Jinping al Chinei, Rodrigo Duterte al Filipinelor, Mohammed bin Salman al Arabiei Saudite, Viktor Orbán al Ungariei și Donald Trump. Fostul președinte american a calificat chiar amenințările lui Putin la adresa Ucrainei drept un gest genial, cu numai câteva zile înainte de invazia Rusiei.

Însă acest cult al lui Putin nu va supraviețui fiascoului brutal din Ucraina. Și stilul acesta dictatorial de conducere s-ar putea să-și mai piardă din atracție pe plan mondial.

Regimurile autoritare care-l susțin pe Putin au avut și ele un an prost. Teocrația iraniană, care a venit în ajutorul Rusiei cu drone militare, se confruntă cu cele mai consecvente proteste populare de după revoluția din 1979. Conducătorul suprem Ali Khamenei are 83 de ani și e bolnav. Sistemele nedemocratice au dificultăți atunci când sunt nevoite să treacă prin tranziții politice.

În China, Xi și-a croit cu forța drum spre un al treilea mandat, fortificându-se acum pe poziție în vederea cârmuirii pe viață. Însă centralizarea puterii de către el a dus la o deteriorare gravă a guvernării în China. Xi a făcut și gafe în politica externă și economică - iar strategia sa nesustenabilă „zero-Covid” a provocat proteste fără precedent. Problemele cu care se confruntă China pot fi urmărite pe un fir direct până la sistemul politic în care puterea și autoritatea sunt concentrate excesiv în mâinile unui unic conducător cvasi-imperial - a cărui judecată nu poate fi contestată fără repercusiuni.

Trump, un conducător autoritar instinctiv, l-a lăudat recent pe Xi deoarece conduce China cu „un pumn de fier”. Dar însăși bula lui Trump pare să se dezumfle rapid, după evoluția surprinzător de slabă a republicanilor la alegerile de mijloc de mandat. Declinul lui demonstrează o distincție crucială care există între politicile autocrate aplicate în democrații, respectiv în sistemele autoritare. În țările în care instituțiile democratice rămân robuste e posibil să dai afară un conducător autoritar prin alegeri.

Fapt demonstrat anul acesta în Brazilia, unde Jair Bolsonaro - numit uneori și „Trump de la tropice” - a pierdut alegerile. Duterte, conducătorul autoritar din Filipine, a fost și el determinat să renunțe la putere anul acesta, deși fiica lui e acum vicepreșdinta lui Ferdinand Marcos Jr. În Regatul Unit Boris Johnson, poreclit „Trump al Britaniei” de fostul președinte american, a fost și el forțat să renunțe la funcție. Noul premier Rishi Sunak se bazează mult mai puțin decât Johnson pe carisma personală și pe retorica populistă.

Dar conducătorii autoritari sunt și capabili să câștige alegeri. În Ungaria Orbán, care rămâne un erou al extremei drepte americane, a câștigat alegerile destul de ușor. În Israel, Benjamin Netanyahu e bine poziționat pentru a redeveni premier, în fruntea celei mai de dreapta coaliții din istoria țării - incluzându-l și pe ministrul securității naționale, Itamar Ben-Gvir, cu un istoric de simpatie pentru terorismul de extrema dreaptă.

În Arabia Saudită, prințul Mohammed și-a recăpătat încrederea de sine și autoritatea, în paralel cu creșterea prețurilor petrolului. În India, Narendra Modi a reușit să înlăture criticile privind palmaresul său în privința drepturilor omului și continuă să domine viața politică. Președintele populist mexican Andrés Manuel López Obrador (AMLO) insistă cu amendamente legislative care vor eroda monitorizarea independentă a alegerilor.

Mașinațiunile lui AMLO demonstrează că nici măcar țările cu alegeri libere nu sunt la adăpost de instinctele anti-democratice ale unui conducător autoritar. O manevră tipică e atacarea instituțiilor independente - și în cele din urmă și a indivizilor - care le amenință puterea. În Turcia primarul Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, care ar fi trebuit să candideze la anul la președinție împotriva lui Recep Tayyip Erdoğan, tocmai a fost condamnat la peste doi ani de închisoare sub acuzația că ar fi insultat funcționari publici.

Erdoğan, Putin și Xi demonstrează, fiecare în felul lui, că deși conducătorii autoritari fac frecvent greșeli teribile, ei pot fi totuși formidabil de greu de îndepărtat, potrivit ft.com

Dar până și în Turcia regimul autoritar se clatină - tot așa cum o face și în Rusia, și poate și în China. E posibil ca acest stil nefast de politică să-și fi trăit traiul. Să sperăm că așa și e.

(Traducerea Rador)