Anne Carson, Nobelul și Creatoarea de conținut. Cultural. Despre dedicații și patima nimicului

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

„Tovarășului prim-secretar Trandafir Cocîrlă, cu stimă și veche și constantă admirație și prietenie...” — dedicație a lui Sorin Titel, 11 iunie 1974

Cărțile, chiar și scrise deja, se supun cuminți dedicațiilor… Dar și aici, constatăm că există dedicații care îmbătrânesc odată cu hârtia pe care au fost scrise și există dedicații care, dimpotrivă, cu cât se îndepărtează de clipa lor, cu atât devin mai vii, fiindcă timpul le spală politețea și lasă la vedere mica lor anatomie morală. Cea a lui Sorin Titel către tovarășul prim-secretar Trandafir Cocîrlă face parte, fără îndoială, din a doua categorie.

În cartea lui ”Viața după carte”, Radu Pavel Gheo observă cu delicată ironie sonoritatea aproape neverosimilă a numelui, „o combinație caragialiană cu sonoritate oximoronică”, și trebuie să recunoaștem că istoria românească are uneori un talent literar pe care literatura însăși îl poate invidia: să pui în fruntea unei organizații, chiar și comuniste un om numit Trandafir Cocîrlă este una dintre acele glume pe care realitatea le scrie mai bine decât Caragiale.

Numai că nu numele este lucrul cel mai interesant aici. Mai interesantă este tandrețea dedicației, această „veche și constantă admirație și prietenie” a unui scriitor adevărat pentru un prim-secretar despre care, fără cartea lui Radu Pavel Gheo și fără asemenea însemnări rătăcite prin biblioteci, probabil că astăzi n-am mai ști aproape nimic. Scriitorul a rămas, activistul s-a stins în subsolul istoriei, dar pentru că există câteva rânduri scrise cu cerneală, raportul dintre ei pare inversat: cel care avea nevoie să fie primit era scriitorul, cel care putea deschide sau închide uși era politicianul.

Greșelile care te fac să iei salariu mai mic decât ai putea

Cum se va schimba amenda pentru parcare, potrivit proiectului MAI

Am citit despre această dedicație tocmai acum, când Mircea Cărtărescu a mai traversat încă o toamnă a Nobelului, cu acea liturghie națională care începe în fiecare an cu certitudinea noastră că „de data asta îl ia” și se sfârșește, câteva ore mai târziu, cu explicația că Academia Suedeză nu ne înțelege.

De douăzeci de ani, Nobelul îl ignoră pe Mircea Cărtărescu…

Asta, cu toate eforturile de an și an, investiții financiare și de influență a ”boierilor minții” infiltrați în instituțiile culturale ale Statului și altele asemenea, de a-l exporta și impune pe mapamond… Aproape că Nobelul lui Cărtărescu a devenit o instituție românească independentă de existența Nobelului însuși: avem pronosticuri, emoții, transmisiuni, dezamăgire, consolări și, mai ales, sentimentul că unei țări întregi i s-a făcut iarăși o nedreptate.

Anne Carson, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din 2026, nu este tocmai genul de autor care se ivește dintr-un curs de două zile despre storytelling și branding personal. Poetă, eseistă, traducătoare, clasicistă, profesoară, cititoare de greacă veche, traducătoare din Sappho, Sofocle și Euripide, autoare care a făcut din mit, filologie și poezie modernă o singură materie vie, Carson aparține acelei specii tot mai rare pentru care cultura nu este „conținut”, ci o formă de existență. Pentru mine, un mediocru, lectura cărților ei pare prea mult.  Dar îmi arată, extrem de evident, contrastul cu explicațiile autohtone despre Nobel, care capătă ceva aproape burlesc.

În „Adevărul”, o domnișoară sau doamnă pe nume Sînziana Mocanu, prezentată drept „antropologă și creatoare de conținut cultural cu focus pe piața de carte”, ne explică de ce Mircea Cărtărescu nu a primit Nobelul. Recunosc, formula însăși are ceva memorabil. „Creatoare de conținut cultural cu focus pe piața de carte” sună ca o titulatură născută într-un PowerPoint și rătăcită, printr-un accident fericit, printre Sappho, Euripide și Academia Suedeză.

De aici înainte, misterele mari ale literaturii universale încep să se limpezească.

Aflăm, bunăoară, de la ”creatoarea de conținut cultural”că una dintre nenorocirile literaturii române ar fi tinerețea ei. „Ciocoii vechi și noi” apare în 1863, în timp ce englezii aveau deja librăria Hatchards, din 1797. Și, dintr-odată, enigma Nobelului pare rezolvată. Nu mai trebuie să discutăm despre operă, traduceri, circulație internațională, gust estetic, conjuncturi sau despre banalul fapt că există un singur premiu și foarte mulți scriitori mari. Trebuie doar să calculăm diferența dintre anul deschiderii unei librării londoneze și anul apariției unui roman românesc. Îmi și imaginez la Academia Suedeză, într-o încăpere solemnă din Stockholm, cu dosarele candidaților pe masă și, undeva într-un colț, un funcționar consultând grav un tabel: prima librărie, primul roman, vechime culturală, handicap istoric, coeficient de provincialism estic. La sfârșit, Excelul dă verdictul: România mai are de așteptat.

Creatoarea (de conținut cultural) Sînziana Mocanu ne mai spune că literatura fostului bloc comunist ar purta o „anatemă a superficialității” și că nu ar fi venit încă momentul ca fostul spațiu comunist să intre în „așa-zisa lume cultă”. Numai că prin această lume fostă comunistă s-au plimbat deja, cu Nobelul în brațe, Miłosz, Szymborska, Herta Müller, Tokarczuk și alții care, probabil dintr-o neatenție a Academiei Suedeze, au trecut de conțopistul cu excel, înainte ca creatoarea (sic!) să fi formulat teoria citată…

Întreaga poveste, - încropită pentru ”salvarea” eșecului perpetuu al dlui Cărtărescu -, trebuie recunoscut, devine chiar amuzantă. O femeie care și-a petrecut viața coborând în Antichitate pentru a scoate de acolo forme noi de literatură primește Nobelul, iar noi răspundem cu vechimea librăriilor și cu complexele noastre geopolitice. Anne Carson vine cu Sappho, Stesichoros, Euripide și Geryon; Sînziana Mocanu vine cu Hatchards și cu „focusul pe piața de carte”. Acesta este, până la urmă, lucrul cel mai românesc: nu faptul că dl. Mircea Cărtărescu nu a primit Nobelul, ci graba noastră de a explica de ce oamenii răi și invidioși din Academia Suedeză au ceva cu marele nostru scriitor, Cărtărescu. Cît despre calitatea literaturii d-sale, asta poate să mai aștepte puțin.

Conținutul, (cultural, sau care o fi el), din fericire, se produce zilnic.

M-am întrebat cum ar putea suna, peste cincizeci de ani, o dedicație găsită pe pagina de gardă a unui volum de Cărtărescu. Nu către vreun Trandafir Cocîrlă, firește, căci asemenea nume nu se mai fabrică, iar epoca noastră a pierdut chiar și fantezia patronimică a comunismului, ci poate către noii bolșevici ai lui Soros: pentru Iulian Bulai, doamnei Țoiu, către domnul Miruță, Drulă, Năsui, Cioloș, Allen Coliban, Fritz, către domnul Pălărie sau către cine știe ce alt personaj pe care prezentul îl consideră importanți și pe care viitorul va trebui să-l caute pe internet ca să afle cine au fost… Despre cea adresată sinistrului său ”cititor” - Băsescu, o  mult mai ”fermecătoare” combinație caragialiană cu sonoritate oximoronică”, nu are rost să dezvoltăm. Căci Băsescu este un nume infinit mai relevant pentru purtătorul său decît al bietului Cocîrlă, despre care Radu Pavel Gheo investigând a aflat că era chiar un om de treabă…

„Doamnei ministru, Țoiu, cu întreaga mea prețuire, cu admirație pentru curajul, luciditatea și neobosita slujire a politicii externe românești…”. Domnului Iulian Bulai, cu profundă admirație” — și iată că mecanismul ar funcționa perfect, fără tovarăși, fără prim-secretari, fără Comitet Central, fără nici măcar obligația ipocriziei grosolane de altădată. Am devenit mai rafinați. În locul limbii de lemn avem limba proiectelor, a reformelor, a rezilienței, a valorilor europene și a competențelor, dar mâna care scrie dedicația știe, poate, același lucru pe care îl știa și mâna lui Sorin Titel: că între literatură și putere există o veche legătură reciprocă, niciodată pe deplin mărturisită.

N-aș face însă greșeala de a-i pune pe Sorin Titel și pe Cărtărescu în aceeași situație morală, fiindcă epocile sunt radical diferite, iar libertatea de astăzi nu poate fi comparată cu dependențele, spaimele și compromisurile unei dictaturi. Dar, mai ales, fiindca citindu-i pe Sorin Titel și pe M. Cărtărescu nu-ți ia mult să știi care dintre cei doi este scriitor.

În 1974 puteai invoca frica, cenzura, pașaportul, publicarea, apartamentul, aprobările, existența însăși a scriitorului într-un sistem care controla aproape totul. Astăzi, când scriitorul este liber să nu scrie nici o dedicație nimănui, să nu sărute în fund vreun politician, apropierea de putere devine mai greu de explicat și, poate tocmai de aceea, mai demnă de observat.

Puterea politică a avut întotdeauna nevoie de scriitori, fiindcă un președinte, (chiar și sceleratul Traian Băsescu!), fotografiat lângă un scriitor pare, pentru câteva secunde, mai puțin președinte care distruge o țară și puțin mai mult istorie. Iar scriitorii, chiar și cei mari, nu sunt făcuți numai din metafore, biblioteci și eternitate; sunt făcuți și din vanități, recunoașteri, invitații, ceremonii, fotografii, instituții, premii și din acea omenească plăcere de a fi ascultat de cei care, într-un fel sau altul, hotărăsc. Cazul aeronavei prezidențiale care în 2007 a transportat ”floarea culturii” românești la Neptun, unde primul scelerat al țării, turnătorul la Securitate Traian Băsescu și a dorit o întâlnire secretă cu  aceștia. Pe bani publici. SPP, Jeep-uri, BMW-uri negre care să-i ia de la aeroport, ciocoială adevărată…

Și, fără nici o legătură, la greu, cine a semnat o listă de susținere pentru ”ilustrul” președinte? 50 de intelectuali, printre care, cu voia dvs., și scriitorul care de 20 de ani așteaptă Nobelul…

Când privesc numele unor post băsiști de azi, al lui Trandafir Cocîrlă, vis a vis de cele ale lui Iulian Bulai,  dnei Țoiu sau avocatului userist Pălărie, nu râd numai de comunism. Ar fi prea ușor. Văd, mai degrabă cine sunt Trandafirii Cocîrlă ai timpului nostru, tocmai pentru că ei nu mai poartă asemenea nume splendide, deși tot - să spunem -, haioase și nu mai sunt numiți tovarăși. Poartă costume bune, vorbesc despre modernizare, educație și Europa, participă la lansări de carte, aplaudă cultura și uneori, poate chiar o iubesc sincer.

Peste cincizeci de ani însă, un alt Radu Pavel Gheo va putea deschide o carte într-un anticariat și va găsi acolo o dedicație înflorită către unul dintre acești membri ai viermuielii post-băsiste, neomarxiste, scrise de ”scriitori” la fel de neomarxiști ca și ei. ”Ejusdem fariane”, cum ar fi spus profesorul Zaciu, mustăcind…

Următorul Radu Pavel Gheo va zâmbi. Nu pentru că scriitorul n-ar fi avut dreptul la prietenii politice, nici pentru că politicianul n-ar fi avut dreptul să iubească literatura, ci pentru că între cuvintele „cu profundă admirație” și funcția celui căruia îi sunt adresate se va auzi din nou mica muzică oximoronică a României.

Trandafir Cocîrlă nu va mai părea atunci o excepție.

Va părea un strămoș…

Mă întorc la Premiul Nobel pentru Literatură nu fiindcă aș putea crede că un premiu, fie el și Nobelul, poate pune ordine definitiv într-o literatură, poate stabili ierarhii fără drept de apel sau poate despărți, cu precizia unei sentințe, scriitorii mari de ceilalți, ci fiindcă în jurul lui se strâng, mai ales în culturile care au trăit multă vreme cu sentimentul unei recunoașteri internaționale insuficiente, toate slăbiciunile omenești pe care literatura ar trebui, în mod ideal, să le cunoască mai bine decât oricine: orgoliul, vanitatea, resentimentul, invidia, nevoia de confirmare, nerăbdarea posterității și acea ciudată credință că valoarea unei opere devine deplină abia atunci când cineva, undeva, foarte departe, îi pune pe frunte o coroană.

În literatura română, Nobelul a ajuns mai mult decât un premiu, a devenit aproape o obsesie colectivă, un fel de examen pe care ni-l imaginăm susținut nu numai de un scriitor, ci de întreaga cultură română, iar de aici până la transformarea unei distincții literare într-o dramă națională nu mai este decât un pas. Pe care l-am făcut de nenumărate ori, cu candidați declarați, candidați presupuși, liste reale sau inventate, speranțe renăscute în fiecare toamnă și inevitabilele reproșuri de după anunțarea laureatului. Ca și cum Academia Suedeză ar avea obligația istorică de a ne repara toate frustrările culturale.

Tocmai de aceea mi s-a părut extraordinar să-l regăsesc pe Dorin Tudoran, una dintre marile conștiințe ale literaturii române și unul dintre acei oameni pentru care libertatea n-a fost niciodată numai un cuvânt bun de pus într-un interviu. Vorbesc despre un extraordinar interviu  fluviu, cu poetul Robert Șerban, pus într-o carte -, ”Numai copilăria e glorioasă”, în care Dorin Tudoran vorbește despre Nobel nu cu solemnitatea celui care așteaptă verdictul unei instanțe supreme, ci cu ironia severă a omului care înțelege cât de repede dorința legitimă de recunoaștere se poate transforma în patimă. Și parcă aud, în formularea lui, telefonul imaginar al atâtor aspiranți la eternitate: „Alo, da’ cu Nobelul meu cum rămâne?”, în timp ce „eternul nobelabil român” intră iarăși în sărbători bosumflat pentru că, încă o dată, Stockholmul n-a aflat ceea ce noi știam deja despre noi înșine.

Nu întâmplător, Dorin Tudoran ajunge la Nobel pornind dintr-un teritoriu aparent mult mai mărunt, mai personal și, tocmai de aceea, poate mai adevărat, acela al dedicațiilor, inclusiv al dedicațiilor pe care Adrian Păunescu i le scrisese lui.  Fiindcă dedicațiile vechi au uneori cruzimea documentelor pe care nimeni nu le-a scris pentru posteritate, ele păstrează apropierea dintre oameni înainte ca istoria, politica, orgoliile sau despărțirile să înceapă să corecteze trecutul, iar câteva rânduri scrise pe pagina de gardă a unei cărți pot spune despre o relație mai mult decât zeci de pagini de memorii alcătuite după ce fiecare dintre protagoniști și-a ales deja locul pe care dorește să-l ocupe în istorie.

Tudoran își amintește cu o tandrețe care spune multe dedicația de pe ”Ultrasentimente”, prima carte a lui Adrian Păunescu, și mai ales promisiunea acestuia: „Până nu-mi dai și tu o dedicație pe prima ta carte, nu mă las.” Păunescu avea să aștepte aproape zece ani până când Tudoran să-i poată întoarce gestul. Ce extraordinar document omenesc este, în fond, o asemenea întâmplare, dacă o citești astăzi, după tot ceea ce a venit între timp, după drumurile politice, morale și biografice atât de diferite ale celor doi, după despărțiri, controverse și judecăți retrospective. Înainte de toate acestea au fost doi poeți tineri, o carte, o dedicație și așteptarea unei alte cărți.

Îmi plac asemenea documente tocmai pentru că ele strică retrospectiva prea bine aranjată, fiindcă oamenii care mai târziu vor apărea în tabere opuse au fost cândva apropiați, cei care se vor combate s-au admirat, cei care își vor contesta reciproc meritele și-au scris dedicații afectuoase, iar literatura română, privită prin aceste urme private, devine dintr-odată mai puțin monumentală și mult mai omenească, făcută nu din statui care s-au urât dintotdeauna, ci din oameni care s-au iubit, s-au admirat, s-au dezamăgit, s-au despărțit și apoi și-au rescris fiecare propria versiune a trecutului.

Aici se potrivește neașteptat de bine și ceea ce cântau ”Mike & The Mechanics” în ”The Living Years”:

„Every generation

Blames the one before

And all of their frustrations

Come beating on your door…”

Fiecare generație o învinovățește pe cea dinaintea ei și toate frustrările ei vin să-ți bată la ușă. E unul dintre acele adevăruri pe care un cântec popular reușește cîteodată să le spună mai simplu și mai exact decât un tratat, iar literatura nu face deloc excepție de la această lege. Fiecare generație își inventariază părinții, îi judecă, îi răstoarnă, îi recuperează, își caută vinovații și predecesorii convenabili, iar apoi, fără să observe, începe să pregătească exact același proces pentru cei care vor veni după ea.

În literatură, mecanismul acesta este poate și mai vizibil, pentru că aici posteritatea începe uneori înainte ca oamenii să moară, fiecare generație venind cu propriul canon, cu propriile excluderi și recuperări, cu propriul tribunal moral, iar scriitorii ajung să lupte nu numai pentru cărțile lor, ci și pentru locul pe care cred că îl merită în memoria celorlalți.  De aici apar acele războaie disproporționate, acele vendete care durează decenii, acele contestări furioase în care literatura propriu-zisă devine aproape un pretext.

Dorin Tudoran surprinde foarte bine acest lucru atunci când scrie despre ceea ce numește, memorabil, „iconoclastia de doi bani”, avertizând că ea „nu te apropie de Nobelul pentru Literatură, la care ochii multora dintre scriitorii români se holbează de atâta vreme încât încep să fie loviți de o orbire care, din parțială, poate deveni totală”…  Imaginea mi se pare extraordinară nu numai prin ironie, ci pentru că descrie perfect momentul în care dorința de consacrare încetează să mai lumineze opera și începe să orbească omul.

Nu Nobelul este, așadar, problema, după cum nici ambiția nu este în sine condamnabilă, fiindcă orice scriitor adevărat își dorește cititori, recunoaștere și, într-un fel sau altul, supraviețuire, însă există o clipă în care privirea fixată prea mult asupra recompensei nu mai vede literatura, nu mai vede omul de lângă ea și, uneori, nu se mai vede nici pe sine. Această transformare a dorinței în obsesie este ceea ce Tudoran numește, într-un pasaj care mi se pare mult mai important decât simpla ironie la adresa Nobelului, patimă.

„Există un soi de patimă care m-a descumpănit întotdeauna”, scrie el, iar „vijelioșilor pătimași” le recomandă două gânduri care, puse împreună, dau textului o gravitate pe care gluma lui despre Nobel doar o pregătise. Primul dintre gînduri este al lui Blondel — „prin patimă vrem cu voință infinită nimicul” — iar celălalt al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul”.

Este greu să găsești o definiție mai exactă pentru anumite lupte literare în care cantitatea de energie consumată este infinit mai mare decât miza reală. Sunt acele bătălii în care ani întregi sunt cheltuiți pentru a demonstra că altul este mai mic, mai puțin important, mai puțin îndreptățit la admirație, ca și cum micșorarea celuilalt ne-ar putea face automat mai mari, iar eliminarea unei statui din piață ar ridica de la sine o altă statuie în locul ei.

Continuarea lui Tudoran mi se pare formidabilă: „Și cine caută cu atâta patimă nimicul, riscă să-l găsească și să se zidească în el.” Nu cred că există o imagine mai potrivită pentru omul care, preocupat obsesiv de propria posteritate, ajunge să-și construiască singur zidurile în care va rămâne captiv, fiindcă în loc să lase opera să vorbească începe să lupte pentru verdict, în loc să scrie începe să-și administreze statuia, iar în loc să accepte că literatura este, în ultimă instanță, o conversație nesfârșită între vii și morți, încearcă să obțină încă din timpul vieții sentința definitivă.

Cumva, mă interesează și pe mine dedicațiile, fiindcă ele vin dintr-o lume aflată înaintea sentințelor definitive, din clipa în care oamenii încă nu știu ce va spune istoria despre ei și nici în ce tabere vor fi așezați de cei care vor veni după ei, iar o dedicație a lui Adrian Păunescu către Dorin Tudoran, citită după toate rupturile, polemicile și reașezările care au urmat, nu mai este numai o curiozitate bibliografică, ci dovada că trecutul adevărat este întotdeauna mai complicat decât trecutul povestit retrospectiv.

Chiar aici, în acest punct se întâlnesc, în fond, Păunescu, Tudoran, Nobelul, Blondel, Sfântul Maxim Mărturisitorul și, aparent neverosimil, Mike & The Mechanics, pentru că toți ajung, din direcții complet diferite, la aceeași întrebare: ce facem cu trecutul și cu nevoia noastră de a fi validați de el?

Cu judecata mea mediocră, cred că Nobelul ar trebui așezat la locul lui, nu disprețuit cu falsa superioritate a celui care spune că premiile nu contează, fiindcă ele contează, și nici transformat într-un certificat metafizic al valorii, fiindcă literatura a existat înaintea Nobelului și va exista după el, cu scriitori uriași care l-au primit și cu scriitori uriași care nu l-au primit, cu nedreptăți, întâmplări, conjuncturi, mode și erori de judecată, așa cum se întâmplă în orice instituție făcută de oameni.

Ceea ce rămâne până la urmă nu este seara decernării  de la Stockholm și nici fotografia laureatului, nici măcar indignarea celor care, încă o dată, erau convinși că premiul trebuia să ajungă în altă parte, ci cartea care continuă să fie deschisă după ce toate acestea au fost uitate. Dar și acele urme mici și omenești, uneori o dedicație scrisă în grabă pe pagina întâi, care ne reamintesc că literatura n-a fost niciodată făcută de monumente, ci de oameni vii, contradictorii, orgolioși, generoși, fragili, capabili să se admire și să (se) rănească…

Dacă există o lecție în observația lui Dorin Tudoran, ea este tocmai aceea că patima consacrării poate deveni atât de mare încât, privind prea insistent spre posteritate, să nu mai vedem viața și literatura care se petrec chiar în fața noastră.

Versul acela cîntat de ”Mike & The Mechanics” revine aproape firesc, fiindcă fiecare generație o va învinovăți pe cea dinaintea ei și își va trimite frustrările să-i bată la ușă, numai că literatura adevărată începe, poate, în momentul rar în care cineva refuză să mai participe la această transmitere ereditară a resentimentului și, în loc să se întrebe cine trebuie dărâmat pentru ca el să rămână, își vede pur și simplu de cartea lui, lăsând timpul, acel juriu infinit mai lent și mai nemilos decât Academia Suedeză, să hotărască singur cine merită să rămână.