Angela Merkel la București: să-și vândă memoriile sau să-și apere memoria?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

La Ateneul Român, Angela Merkel nu a părut că vrea să ceară iertare istoriei. Ea a explicat, calm și convingător, decizia din 2008, convinsă, ca și astăzi, că a avut dreptate.

Angela Merkel revine

La 18 ani de la Summitul NATO de la București, fosta cancelară germană s-a întors chiar în orașul în care, în aprilie 2008, s-a opus acordării Planului de Acțiune pentru Aderare la NATO – MAP – Ucrainei și Georgiei.

Întrebată despre una dintre cele mai controversate decizii ale lungului său mandat, Merkel a spus, în esență, că nu are remușcări.

A explicat din nou contextul de atunci: sprijinul populației ucrainene pentru NATO era redus, flota rusă se afla la Sevastopol, Georgia avea conflicte teritoriale nerezolvate, iar acordarea MAP-ului nu ar fi însemnat activarea Articolului 5 și, deci, nici garanția că NATO ar fi intervenit militar pentru a apăra Ucraina.

În 2008, administrația George W. Bush împingea spre deschiderea drumului. Germania Angelei Merkel și Franța lui Nicolas Sarkozy au frânat.

Compromisul de la București a rămas înscris într-o formulă care avea să devină aproape profetică: Ucraina și Georgia „vor deveni membre NATO”, dar fără calendar și fără MAP.

Între Bucureștiul Summitului NATO din 2008 și Bucureștiul memoriilor din 2026 au încăput anexarea Crimeei, războiul din Donbas, invazia Ucrainei și o Europă obligată să cheltuiască din nou mai mult pentru apărare.

Iar Merkel se întoarce în locul unde una dintre marile decizii ale epocii sale a rămas suspendată între prudență și consecințe.

Coincidență? Poate. Dar este una dintre acele coincidențe pe care jurnalistul are obligația să le privească de două ori.

O carte lansată încă o dată

Motivul oficial al venirii fostei cancelare în România, la 1 septembrie 2026, a fost cartea sa, „Libertate. Amintiri 1954–2021”, scrisă împreună cu Beate Baumann, fosta sa șefă de cabinet și consilieră politică de lungă durată, omul care i-a fost alături încă din 1992. Nu este, așadar, doar o coautoare, ci un martor al acelorași decenii de putere, crize și decizii — două memorii profesionale care, în multe pagini, se suprapun.

Numai că volumul nu este nou.

Editura Litera anunțase încă din mai 2024 că îl va publica în România, în traducerea Corei Radulian.

Cartea a apărut efectiv la 26 noiembrie 2024, simultan cu edițiile internaționale. Iar la 8 decembrie 2024, la Târgul Gaudeamus de la București, avusese deja loc o lansare, cu Adrian Cioroianu, Bedros Horasangian, Ioan Bogdan Lefter și Cristian Preda. Angela Merkel nu era acolo.

La Berlin, lucrurile se petrecuseră firesc: cartea a apărut pe 26 noiembrie 2024, iar Merkel a fost prezentă chiar în acea zi la premiera publică. Bucureștiul este altceva.

Editura Litera spune că România este una dintre puținele destinații alese personal de fosta cancelară, alături de Berlin, Washington, Atena și Budapesta.

Așadar, Merkel vine la București la aproape 22 de luni după apariția ediției românești și după ce aceasta fusese deja lansată publicului.

Cartea avea aproape doi ani de când era pe piață.

Cartea la Ateneu. Politica la Cotroceni

În aceeași zi, înaintea dialogului de la Ateneu, Angela Merkel a fost primită la Palatul Cotroceni de președintele Nicușor Dan. Discuția a privit contextul internațional și de securitate, solidaritatea Uniunii Europene și responsabilitatea mai mare pe care statele europene trebuie să și-o asume în cadrul NATO.

Întâlnirea nu i-a dat fostei cancelare un mandat politic. Dar a scos vizita din perimetrul strict al librăriei. Cartea a dus-o la Ateneu. Greutatea trecutului ei politic a dus-o la Cotroceni.

Acolo, memoriile nu mai erau doar marfă editorială. Deveneau capital de influență.

Interpretarea epocii Merkel era însă încă în dispută.

De aici întrebarea care nu poate fi evitată:

Ce mai lansează Angela Merkel la București în septembrie 2026 – cartea sau propria ei versiune asupra istoriei?

Editura Litera are o carte de vândut.

Angela Merkel are o epocă de explicat.

Dar ce vinde Angela Merkel?

Tangoul argentinian al cadourilor

Pentru a înțelege de ce Bucureștiul 2008 o urmărește și astăzi, trebuie să ne întoarcem la celălalt personaj care traversează aproape toate capitolele controversate ale epocii Merkel: Vladimir Putin.

Nu există suficiente argumente pentru a-i numi „prieteni”.

Relația lor a fost prea rece, prea calculată și uneori prea conflictuală pentru asemenea sentimentalism.

Dar s-au cunoscut extraordinar de bine.

În cei 16 ani de Cancelarie, Merkel s-a întâlnit cu Putin de peste 30 de ori, fără a mai socoti numeroasele convorbiri telefonice și deplasările la Moscova și în alte orașe rusești.

Ultima sa vizită oficială în Rusia, ca cancelar, a fost la 20 august 2021. Merkel vorbea rusa. Putin vorbea germana.

Niciunul nu avea nevoie de prea multe explicații pentru a înțelege lumea celuilalt.

Între ei s-a desfășurat un adevărat tango argentinian al cadourilor: un pas înainte, unul înapoi, o politețe, o înțepătură, un zâmbet și, imediat după el, geopolitica.

La prima vizită a lui Merkel la Moscova, în ianuarie 2006, Kremlinul fusese informat că noul cancelar german se teme de câini, după ce fusese mușcată.

Putin i-a oferit atunci un câine de pluș alb-negru, însoțit de gluma că acesta nu mușcă.

Merkel avea să povestească ulterior episodul în memorii.

Un an mai târziu, la Soci, plușul a devenit carne și oase.

Labradorul negru al lui Putin, Koni, a intrat în încăperea în care cei doi lideri discutau.

Fotografiile au surprins-o pe Merkel vizibil încordată.

Fosta cancelară a considerat ulterior episodul o demonstrație de putere. Putin avea să spună că nu intenționase să o sperie.

Dar tangoul continua

Merkel îi trimitea lui Putin bere Radeberger Pilsner, berea din zona Dresda pe care fostul ofițer KGB o cunoscuse în anii petrecuți în Republica Democrată Germană.

Putin însuși a povestit public, în 2018, că Angela îi trimitea din când în când câteva sticle.

Întrebată ce primea ea la schimb, Merkel a confirmat povestea și a răspuns simplu: pește afumat foarte bun.

Au fost și florile.

Putin i-a oferit în repetate rânduri buchete, inclusiv la întâlnirile oficiale. Diplomație florală la suprafață; Crimeea, Ucraina, sancțiunile și gazul sub masă.

Bere de la Berlin spre Moscova.

Pește afumat de la Moscova spre Berlin.

Un câine de pluș. Un Labrador adevărat.

Flori.

Cadourile făceau pașii mici ai tangoului.

Geopolitica, pe cei mari.

Și conducte.

Când tangoul a coborât sub Marea Baltică

Aici relația Merkel–Putin încetează să mai fie anecdotică.

Nord Stream 1 nu a fost proiectul inventat de Angela Merkel.

Acordul politic fusese încheiat în septembrie 2005, în ultimele luni ale cancelarului Gerhard Schröder.

Dar conducta a fost construită și pusă în funcțiune în timpul guvernării Merkel. La 8 noiembrie 2011, la Lubmin, Angela Merkel și președintele rus Dmitri Medvedev au deschis simbolic robinetul primei linii Nord Stream, alături de Gerhard Schröder.

Merkel numea atunci Nord Stream un „proiect strategic”, exemplar pentru cooperarea dintre Rusia și Uniunea Europeană în domeniul energiei.

Cele două fire urmau să transporte împreună circa 55 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, direct din Rusia în Germania prin Marea Baltică.

Apoi a venit Nord Stream 2: încă două conducte, încă aproximativ 55 de miliarde de metri cubi capacitate anuală.

Proiectul a avansat în timpul guvernelor Merkel chiar și după anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și în ciuda avertismentelor repetate venite din Polonia, statele baltice, Ucraina și Statele Unite.

La sfârșitul epocii Merkel, dependența devenise enormă.

În 2021, aproximativ 55% din importurile germane de gaze naturale proveneau din Rusia.

Rusia nu mai era doar vecinul dificil al Europei.

Devenise, pentru Germania, și robinetul ei.

Merkel îl cunoștea pe Putin. Îi știa limba. Îi cunoștea metodele. Îi văzuse Crimeea. Îi văzuse războiul din Donbas.

Și totuși conducta continua.

Aceasta este întrebarea la care memoriile sale trebuie inevitabil să răspundă: dacă îl înțelesese atât de bine pe Vladimir Putin, de ce Germania și-a legat atât de mult securitatea energetică de Rusia lui Putin?

Patru fire. Trei rupte. Niciun metru cub

Istoria a avut pentru Nord Stream un epilog aproape cinematografic.

Nord Stream 2 fusese terminat în 2021, dar nu apucase să intre în exploatare comercială.

Noul guvern german condus de Olaf Scholz a suspendat certificarea proiectului în februarie 2022.

La 26 septembrie 2022, explozii submarine au lovit Nord Stream 1 și Nord Stream 2 în Marea Baltică.

Investigațiile au stabilit că a fost vorba despre sabotaj deliberat.

Trei dintre cele patru fire ale sistemului au devenit nefuncționale. Ancheta asupra autorilor a continuat ani de zile, iar atribuirea politică nu trebuie prezentată drept definitivă câtă vreme procedurile judiciare nu sunt încheiate.

Din cele patru conducte construite pentru a lega direct Rusia de Germania, trei sunt avariate, un fir al Nord Stream 2 a rămas intact și niciunul nu transportă astăzi gaz.

Putin a declarat în iunie 2026 că Rusia ar fi gata să livreze din nou prin linia Nord Stream 2 rămasă intactă, dacă Germania ar accepta. Berlinul nu a făcut-o.

Între timp, Uniunea Europeană merge spre eliminarea treptată a importurilor de gaze rusești.

În 2011, Angela Merkel deschidea simbolic robinetul unui „proiect strategic” ruso-european. În 2026, prin el nu mai curge nimic.

Istoria are uneori un simț crud al montajului.

Înapoi la București

Și astfel ne întoarcem la Ateneul Român, în septembrie 2026.

Angela Merkel nu mai este cancelar din 8 decembrie 2021.

Au trecut aproape cinci ani.

Nu mai negociază tratate, nu mai poate angaja Germania în nicio decizie și nu deține un mandat diplomatic.

Dar poate face ceva ce liderii încă aflați la putere nu au luxul să facă: să negocieze cu istoria propria lor versiune a trecutului.

La București, Merkel nu și-a renegat decizia NATO din 2008.

Nu și-a renegat nici filosofia dialogului cu Rusia.

A condamnat fără echivoc invazia Ucrainei și l-a elogiat pe Volodimir Zelenski pentru decizia de a rămâne și de a lupta.

A spus că Europa trebuie să cheltuiască mai mult pentru apărare și că siguranța nu mai poate fi considerată un bun primit automat.

Dar tocmai aici se află paradoxul.

Europa căreia Merkel îi vorbește în 2026 cheltuiește mai mult pentru apărare tocmai pentru că Rusia cu care Europa încercase să construiască interdependența economică a atacat Ucraina.

Germania care încerca să cumpere securitate prin comerț a descoperit că gazul putea deveni vulnerabilitate strategică.

Iar Ucraina căreia NATO îi promisese la București, în 2008, un viitor în Alianță luptă, 18 ani mai târziu, pentru propria existență.

Judecata trebuie să rămână dreaptă: nimeni nu poate demonstra că acordarea MAP-ului ar fi împiedicat războiul. Dar nici prudența din 2008 nu poate fi prezentată drept victorie, fiindcă războiul a venit.

Compromisul a amânat decizia. Nu și primejdia

Nimic din toate acestea nu dovedește că Angela Merkel a venit la București într-o misiune politică ascunsă.

Ar fi jurnalistic incorect să susțin așa ceva.

Dar demonstrează altceva.

Cartea fusese publicată. Fusese vândută. Fusese lansată. Aproape doi ani trecuseră.

Ceea ce mai rămăsese de lansat era interpretarea.

Angela Merkel nu mai poate negocia pentru Germania.

Dar încă poate negocia pentru Angela Merkel: cu publicul, cu memoria, cu istoria.

Poate că de aceea, la București, mai important decât ce scrie Angela Merkel în cele aproape 700 de pagini ale memoriilor sale este ceea ce încearcă să lase, între coperțile istoriei, Angela Merkel.

În definitiv, memoriile se vând în librării.

Memoria se apără în fața istoriei.