Din cuprinsul articolului
Nicolae Ceaușescu nu era un jucător prea bun de șah. Însă, se știe episodul dintr-o închisoare, în care, deși era jucător slab, Ceaușescu a avut pretenția să joace o partidă cu învingătorul absolut din celulă. A fost evident învins, dar orgoliul său a făcut să nu-l uite vreodată pe rivalul său. Acel ilegalist va fi marginalizat total imediat cum Ceaușescu va intra în 1952 în Biroul Politic al PMR.
Deși juca prost, ce l-a deosebit pe Ceaușescu de alți lideri comuniști dar și din democrațiile occidentale, a fost că el a văzut politica internă dar și lumea ca pe o imensă tablă de șah, în care el știa că regele nu părăsește câmpul de joc cu pătrățele albe și negre chiar și în cazul unui „mat”. Cred că piesele sale preferate erau nebunii, pionii și turnurile, adică fidelii din partid, politrucii din teritoriu și serviciile secrete.
Va fi însă, acaparat de „regină” iar adversarul îi va da „mat” în decembrie 1989! Însă, în 1967, Ceaușescu devenea regele unei Românii comuniste, din care în urmă cu două decenii fusese alungat ultimul rege.
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej (survenită la 19 martie 1965), în 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a preluat funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român. Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, la Congresul al IX-lea din iulie 1965.
Tot el a dispus ca primul Congres al PCR să fie Congresul IX pentru a marca legătura cu PCdR și cu PMR, deși practic, a marginalizat mișcarea ilegalistă, figurile ei și a accentuat desprinderea de URSS. Constituția din 21 august 1965 introducea denumirea de Republica Socialistă România, în locul celei de Republica Populară Română.
Cum s-a ajuns aici în numai 2 ani de la preluarea conducerii Partidului Comunist Român?
Demnitarii comuniști de rangul I Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş şi Chivu Stoica (Președintele Consiliului de Stat căruia i-a succedat Ceaușescu la 9 decembrie 1967) au permis încălcarea articolului 13 din Statutul PCR abia adoptat la Congresul al IX-lea din iulie 1965, care interzisese cumulul de funcţii şi au îngăduit Secretarului General al PCR Nicolae Ceaușescu să ocupe, în 9 decembrie 1967, funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat. Decizia Marii Adunări Naționale din 9 decembrie 1967, forul legislativ al României socialiste a fost, desigur, formală și așteptată în „Olimpul” comunist de la București.
Noul Președinte al Consiliului de Stat Nicolae Ceauşescu a lărgit continuu competenţele acestei funcții supreme în stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât şi pe cel al Apărării, creat în 1968. El era atât lider de partid cât și de stat.
Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Sursa foto: Arhivă EVZ
Ceaușescu în ascensiune. Se introduce funcția de Președinte al Republicii!
Profitând de succesele pe plan extern iniţiate de Gheorghiu Dej, în anii ’60, Nicolae Ceauşescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, opunându-se în august 1968, invadării Cehoslovaciei, ţară în care s-a încercat, ca şi în Ungaria, în 1956, instalarea unui regim comunist reformator.
În 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovaţi după 1965 de Nicolae Ceauşescu. Consiliul de Stat dubla deja guvernul condus de Ion Gheorghe Maurer.
Sursă: Arhiva EvZ
În 1972, Nicolae Ceauşescu a decis că trebuie să se impună rotirea cadrelor, ca măsură de autoreglare a eficienţei în Partidul Comunist Român.
La 28 martie 1974, Marea Adunare Naţională a instituit funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România, funcţie asumată de Nicolae Ceauşescu.
Politica externă continuă linia occidentalizării începute de Gheorghiu Dej!
Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominaţia sovietică, atrăgând simpatia şi aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle şi Richard Nixon.
De asemenea, România era singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul şi cu R. F. Germania.
Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 a fost semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon şi Ford).
Ceaușescu la Casa Albă. Sursa foto: arhiva EVZ
Statele occidentale dezvoltate au văzut în Ceauşescu şi datorită propagandei şi diversiunii efectuate de serviciile secrete de la Bucureşti un adversar al Uniunii Sovietice, până în 1985, anul în care a venit la conducerea Uniunii Sovietice Mihail Sergheevici Gorbaciov, un lider care a iniţiat reforma perestroika şi glasnosti, o epocă de transparenţă şi dialog.
Orientarea spre cooperarea cu statele africane, sud-est asiatice și latino-americane
După 1972, Nicolae Ceauşescu a regândit orientarea politicii externe spre America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est. Africa își croia un drum nou ca urmare a decolonizării, iar statele nou-create au trecut de cele mai multe ori, la dictaturi autocrate. Ori, pentru Ceaușescu, aceste regimuri erau „mană cerească”.
Nicolae Ceaușescu și Kim Ir-sen Sursa foto: comunismulinromania.ro
Coreea de Nord, Vietnamul, Cambodgia, Laos din Asia de Sud-Est au fost și ele pe lista lui Ceaușescu. Israel, Siria, Irak, Iran, Liban, Turcia nu au făcut excepție, în Orientul Mijlociu.
Ion Gheorghe Maurer a fost îndepărtat în martie 1974, după alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte, prim ministru devenind Manea Mănescu.
Marginalizarea liderilor care l-ar fi eclipsat pe „cârmaci”
La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Ion Gheorghe Maurer nu a mai fost ales în Comitetul Central.
La Congresul XII al PCR din noiembrie 1979, discursul dur al comunistului Constantin Pârvulescu încearcă să arate tendințele lui Ceaușescu de a deveni dictator.
Replica lui Ceaușescu este usturătoare: Pârvulescu era unul din vechea gardă pe mâinile căruia, susținea el, se vedea sângele unor tovarăși căzuți din ordinele lui Dej, mai ales „sângele lui Pătrășcanu”.
Ceaușescu era deja înconjurat de susținători astfel că vocea lui Pârvulescu a fost contracarată puternic, iar la următoarele congrese, lista de vorbitori a fost strict reglementată. La Congres se citea numai raportul final, toate discuțiile fiind dezbătute în comisiile de partid.
