A fost „Întâlnirea de pe Elba” cea mai importantă întâlnire sovieto-americană? Cum s-a ajuns aici și dacă putea Stalin să se oprească la Paris

A fost „Întâlnirea de pe Elba” cea mai importantă întâlnire sovieto-americană? Cum s-a ajuns aici și dacă putea Stalin să se oprească la Paris

Învățăm la orele de istorie, de multe ori despre conferințele interaliate, unele care s-au ținut, altele care ar fi trebuit. Mă refer aici la clasicele conferințe de la Casablanca dintre englezi și americani cu prezența reprezentanților guvernului francez din exil, Teheran, Yalta și Potsdam și la proiectata dar nerealizata întâlnire din Marea Behring dintre Roosevelt și Stalin. Așadar, aliații se întâlneau în trei dar și fiecare cu fiecare, adică doi câte doi, cu americanii la fiecare bilaterală.

„Întâlnirea de pe Elba” - 25 aprilie 1945, Torgau

Londra și Washingtonul știau că sovieticii fuseseră preferați ca aliați doar pentru ca anglo-americanii să-și menajeze forțele în cazul unei confruntări cu sovieticii. Știau de la Canaris și ceilalți germani adversari de intențiile sovietice, Stalin își luase partea în 1939 din Polonia și apoi din România în 1940, pe mână cu Hitler, dar atacul lui Hitler din iunie 1941 îi salvase cumva poziția, incluzându-l în categoria antihitleristă. deși din 1939 până în 1941, URSS și Germania nazistă fuseseră prietene „la cataramă”.

Numai că actul de la 23 august 1944 din România a oferit URSS șansa unui avans mare spre Europa Centrală cu frontul nazist din Balcani spulberat și fără rezervele de petrol ale României la discreție. Pare o glumă dar Regele Mihai i-a adus o victorie lui Stalin mai mult decât oricare mareșal dacă e să citez o replică din filmul Oglinda al lui Sergiu Nicolaescu, atribuită de marele regizor lui Gheorghiu-Dej.

În octombrie 1944, Germania nu era învinsă, rachetele V2 loveau Londra iar Germania plănuia contraofensiva din Ardeni, planificată de Canaris înainte de arestare și executată de Gerd von Runstedt. Numai lipsa carburanților a făcut ca von Runstedt să se oprească cerând închierea păcii, în ciuda eroismului americanilor conduși de generalii  George Patton și Omar Bradley.

Așadar, după 23 august 1944, sovieticii au ajuns rapid la Budapesta, acolo având ceva dificultăți până în ianuarie 1945 iar Aliații au avut și ei probleme cam în aceeași perioadă, dar după eșecul german din Ardeni, succesul sovietic de la Budapesta i-a adus în primăvară în Austria și Ceholsovacia pe soldații Armatei Roșii.

Așadar, Întâlnirea de pe Elba se justifica de ambele părți, americană și sovietică. La ea au luat parte Divizia 69 americană de infanterie din cadrul Armatei I americane și Divizia  69  Gardă din cadrul Armatei sovietice a 5-a de Gardă.

„Întâlnirea de pe Elba” - armistițiu între Aliați?

Știu că pare forțată întrebarea, dar în acele momente, așa părea situația. Americanii vedeau că sovieticii ajunseseră prea aproape de Germania. Culmea este că americanii și-au datorat avansul rapid dorinței unor unități germane de a se preda americanilor după eșecul din Ardeni. Unitățile germane care luptau cu sovieticii și românii, în Europa Centralăluptau cu îndârjire ca liderii lor să se poată preda americanilor pe care-i așteptau să avanseze  spre Europa Centrală.  Doar cei din diviziile SS (celebra Leibtstandarten Adof Hitler) și Wafen SS (aici mulți olandezi, francezi,  belgieni, români, finlandezi se băteau  cu îndârjire din cauza convingerilor anticomuniste) mai opuneau rezistență pe sectoarele lor în ciuda „defecțiunii” Wehrmachtului. KriegsMarine și Luftwaffe din cauza carburanților, erau la pământ la propriu.

Deci, întâlnirea de pe Elba dintre americani și sovietici era un fel de „ori -ori”. Ori sovieticii mai temperau ritmul apropierii de Berlin, ori americanii le-ar fi opus rezistență. Momentele Teheran și Yalta fuseseră politice, dar pe Front, soldații ascultau ordinele, iar Stalin miza pe dorința soldaților lui îndoctrinați pe principiul „orice german e nazist, orice prieten cu naziștii e dușman” să lase cât mai puțin americanilor care țineau cu nemții.

Practic, pe 25 aprilie 1945, la Torgau (pe Elba), s-a ajuns de facto la separarea Germaniei.

Opinia mea este că fără Întâlnirea de pe Elba. Războiul Rece putea să nu mai existe, intrându-se exact în faza lui caldă.

Sursa foto: Evenimentul Istoric