Istoria secreta
5 ianuarie 1990. Începe vânătoarea "ceaușiștilor": Corneliu Vadim Tudor, dat afară. Soarta celor 450.000 de apartamente din București
Corneliu Vadim Tudor, alături de Eugen Barbu. sursa: Facebook
Din cuprinsul articolului
Agenția de știri Rompres, proaspăt „autorizată” să spună ce avem voie să credem, a emis pe 5 ianuarie 1990 un comunicat menit să pună batista pe țambalul speculațiilor internaționale.
Într-o Românie în care curentul electric este încă un lux, dar democrația pare să curgă la robinet, noua putere a decis să explice, cu o precizie chirurgicală, cine sunt „băieții răi”, cât de puțini am murit, de fapt, și de ce Frontul Salvării Naționale (FSN) este orice altceva, numai partid nu.
Vânătoarea ceaușiștilor din CPEx
Primul punct al comunicatului ne liniștește: nu arestăm pe toată lumea, că doar n-o să rămânem fără cadre. Rompres ne asigură că membrii fostului Comitet Politic Executiv sunt cercetați selectiv, adică doar aceia care au apăsat personal trăgaciul sau au băgat mâna până la cot în vistieria statului, pe care oricum o goleau „dictatorul Nicolae Ceaușescu”.
Rompres: “Dintre membrii fostului Comitet Politic Executiv al P.C.R. au fost arestaţi şi sunt în prezent cercetaţi numai acei membri care au fost legaţi în mod direct de măsurile represive şi abuzurile de putere privind visteria statului, comise de foştii dictatori ai României”.
Restul? Niște oameni care probabil priveau pe fereastră în timp ce se ordonau represiunile. Noua administrație dorește să facă „dreptate”, dar cu grijă, ca să nu recurgă la acele procese sumare pe care tot ei le-au pus în scenă cu doar zece zile în urmă la Târgoviște.
Matematica macabră
După ce presa internațională a vândut titluri despre zeci de mii de morți și un „genocid” demn de filmele horror, autoritățile noastre au trecut la „cercetări riguroase” și au descoperit că cifrele au fost un pic... umflate de entuziasm.
Rompres ne avertizează subtil că, de fapt, panica e de vină pentru numărătoarea greșită. Morții sunt mai puțini, răniții sunt în curs de inventariere, iar adevărul este undeva sub scrutinul „forurile competente”.
Rompres: “În legătură cu numărul victimelor înregistrate la Timişoara, Bucureşti şi în alte părţi ale ţării, primele cifre date publicităţii au fost exagerate. în prezent se fac cercetări riguroase pentru a se stabil cu exactitate numărul morţilor şi răniţilor, atât din rîndul forţelor armate, cît şi al civililor. Niciuna din cifrele care circulă în prezent nu este definitivă şi nu este confirmată de forurile competente”.
Practic, nicio cifră nu este definitivă până când nu este aprobată de cine trebuie, semn că în noua eră, până și moartea are nevoie de viză de la FSN.
Marea minciună: „FSN nu e partid, e doar o stare de spirit”
Cea mai savuroasă precizare este, fără îndoială, cea referitoare la viitorul politic al Frontului. Într-o criză de onestitate care ar face un politician contemporan să roșească, Rompres jură pe roșu că FSN „nu este și nu se va constitui în partid”. Este descris drept o „largă organizație politică” – o sintagmă care sună ca o îmbrățișare caldă, menită să-i adune la un loc pe toți cei care s-au ridicat împotriva tiraniei.
Rompres: “În legătură cu Frontul Salvării Naţionale suntem în măsură să precizăm că el nu este şi nu se va constitui în partid. Frontul se va prezenta la alegerile din aprilie ca o largă organizaţie politică ce reuneşte toate personalităţile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.
Ni se promite că în aprilie, la alegeri, FSN va fi doar o platformă a unității naționale, un fel de asociație de binefacere care, pur întâmplător, controlează armata, televiziunea și bugetul țării. Cine ar putea bănui acest grup de „personalități curajoase” de vreo intenție hegemonică?
Petre Roman și Ion Iliescu. Sursa foto: Arhiva EVZ
450.000 de apartamente din București, milioane de chiriași
Bilanțul lăsat în urmă de regimul recent prăbușit scoate la iveală o realitate sumbră pentru locuitorii Capitalei: un patrimoniu locativ aflat în pragul colapsului.
În ianuarie 1990, Bucureștiul deținea un fond de stat impresionant, administrat de I.C.R.A.L.-uri, care cuprinde peste 24.600 de imobile și aproape 450.000 de apartamente. Deși statul a încasat constant chirii, adesea majorate, obligația de a asigura condiții decente de locuit a fost ignorată cu desăvârșire, lăsând în urmă mii de locuințe într-o stare deplorabilă.
Cifrele dezastrului, stabilite de specialiștii citați în “România Liberă”, sunt de-a dreptul alarmante. Pentru mai bine de 1.100 de clădiri, ciclul de reparații capitale expirase de ani de zile, în timp ce alte aproape 7.000 de imobile necesitau intervenții de urgență. O situație critică se înregistra în cazul celor 907 clădiri grav afectate de seismul din august 1986, care nu au fost consolidate nici până astăzi.
Această degradare programată a fost rezultatul unei politici instituite de fostul regim comunist prin legea din 1986. Conform acestui act, chiriile plătite de populație nu mai rămâneau la dispoziția administratorilor pentru reparații, ci erau vărsate integral la bugetul de stat, de unde dispăreau în proiecte megalomanice. Pentru întreținerea blocurilor se mai alocau sume derizorii, în 1989 primindu-se doar 35% din necesarul minim de reparații, adică un procent infim de 0,67% din valoarea fondului locativ.
Excluderea lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu din redacția Săptămâna
Data de 5 ianuarie 1990 marchează un moment de cotitură pentru publicația „Săptămâna liberă”, odată cu expulzarea umilitoare a celor care au reprezentat vocea „curții” regimului prăbușit. Corneliu Vadim Tudor, considerat simbolul lichelismului literar de până în decembrie, a fost poftit afară din redacție și somat să nu mai revină, într-un gest de revoltă simbolică a noii ere, semnalat de jurnalistul Bogdan Ficeac.
Muncitorii tipografi au refuzat categoric să mai culeagă articolul pe care acesta îl propusese pentru primul număr post-revoluționar, semnalând astfel că „mândria de a fi român” nu mai poate fi invocată drept paravan pentru servilism.
Aceeași soartă a avut-o și Eugen Barbu, “celebrul nea Jenică, care a fost nevoit să părăsească sediul publicației incognito, sub povara propriilor compromisuri morale.” Imaginea sa fusese iremediabil pătată de gesturile de adulație față de familia dictatorului, un episod semnificativ fiind premiul revistei acordat lui Ilie Ceaușescu, moment în care fratele tiranului s-a apucat să numere banii, bancnotă cu bancnotă în fața asistenței.
Corneliu Vadim Tudor, alături de Eugen Barbu. sursa: Facebook
Constantin Boștină își apără reputația
În ediția din 5 ianuarie 1990, Constantin Boștină, autorul unei cărți pe această temă, ministru adjunct la Ministerul Economiei Naționale, proaspăt demis, adresează un drept la replică tăios ziarului „România liberă”, ca răspuns la ancheta jurnalistică semnată de Petre Mihai Băcanu. Boștină își construiește apărarea pe imaginea unui specialist de excepție, absolvent de ASE cu nota 10 și doctor în economie, care ar fi încercat să reformeze sistemul din interior.
Acesta susține că parcursul său, de la conducerea studenților și a pionierilor până la cabinetul prezidențial, a fost marcat de conflicte constante cu „clica” conducătoare. Boștină afirmă că a cerut eliberarea din funcția de la Organizația Pionierilor încă din 1980, refuzând politizarea excesivă a copilăriei, și că activitatea sa la cabinetul lui Ceaușescu s-a rezumat la prezentarea realității economice brute, fapt ce i-ar fi atras numeroase „admonestări” și limitări profesionale.
În încercarea de a-și demonstra buna-credință în fața noii opinii publice, Boștină invocă episoadele de „exil” administrativ ca dovezi de dizidență administrativă. El explică transferul său ca secretar economic la Botoșani, în 1986, drept o pedeapsă pentru că s-ar fi opus exportului de materii prime în detrimentul produselor finite, militând pentru o economie de valorificare superioară.
Acesta subliniază că a refuzat sistematic raportările false de producție agricolă și industrială, atitudine care l-ar fi lăsat în afara listelor de delegați pentru ultimul Congres al PCR. Prin această replică, Boștină cerea să fie judecat după competența profesională și nu după funcțiile deținute formal într-un sistem pe care pretindea că l-a sabotat prin rigoare economică.
