Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Sâmbătă, 26 septembrie 2026, în jurul orei 11:00, premierul desemnat Siegfried Mureșan a depus la Parlament programul de guvernare și lista miniștrilor Cabinetului susținut de PNL, USR și UDMR, deschizând astfel formal procedura parlamentară care va conduce la votul de încredere al Parlamentului.
Programul este un document ambițios prin dimensiune și minuțiozitate, alcătuit din 372 de măsuri grupate în 28 de capitole, în care găsim aproape tot ceea ce ne-am aștepta să găsim într-un asemenea document: administrație, fiscalitate, sănătate, educație, justiție, digitalizare, inteligență artificială, apărare, cultură, minorități, Diaspora și chiar reforma serviciilor de informații.
Numai că valoarea unui program de guvernare nu se măsoară în numărul măsurilor înscrise între două coperte, ci în capacitatea celor care l-au redactat de a identifica problemele structurale care vor determina felul în care va arăta România peste douăzeci sau treizeci de ani.
Și tocmai aici începe problema programului Mureșan, pentru că printre cele 372 de măsuri există două mari absențe, iar ele privesc două dintre elementele fundamentale ale oricărui stat: teritoriul și populația.
Prima este marea reformă administrativ-teritorială.
A doua este o adevărată politică națională privind imigrația.
Iar ceea ce face aceste absențe și mai greu de explicat este faptul că, numai cu câteva luni înainte, programul de guvernare prezentat de Eugen Tomac pusese ambele probleme pe masă.
Eugen Tomac îi spusese „Prioritatea zero”
Programul Mureșan începe promițător cu „Reforma Administrației Centrale și Locale”, numai că reforma administrației și reforma administrativ-teritorială nu sunt același lucru.
Poți să comasezi agenții, să reduci numărul secretarilor de stat, să elimini suprapunerile, să digitalizezi ghișeele și să încurajezi comunele să furnizeze împreună anumite servicii publice, dar niciuna dintre aceste măsuri nu răspunde întrebării pe care România o amână de decenii:
De câte județe, municipii, orașe și comune mai are nevoie România?
Avem peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale și numeroase administrații locale cu resurse insuficiente, toate funcționând pe o hartă concepută pentru o țară care demografic și economic arăta cu totul altfel decât România anului 2026. Putem să digitalizăm această construcție și să-i mutăm formularele pe internet, numai că o structură administrativă anacronică nu devine modernă doar pentru că este digitalizată; devine, cel mult, o structură administrativă anacronică digitalizată.
Programul lui Eugen Tomac plecase de la o cu totul altă premisă; reforma administrativ-teritorială nu era ascunsă într-un subcapitol și nici redusă la bunăvoința a unor primari, ci era așezată înaintea capitolului întâi și purta un nume care nu lăsa loc de interpretări: „PRIORITATEA ZERO”.
Tomac vorbea despre regiuni administrative cu personalitate juridică, praguri minime de viabilitate pentru unitățile administrativ-teritoriale, redistribuirea competențelor și resurselor fiscale și reorganizarea UAT-urilor care nu mai au capacitatea reală de a furniza singure servicii publice eficiente. Se putea discuta aproape fiecare soluție, dar exista ceva ce în programul Mureșan nu mai găsim cu aceeași claritate: decizia politică de a redesena România administrativă.
Mureșan încearcă să reformeze administrația existentă. Tomac propunea să reformeze însăși structura pe care această administrație funcționează.
2028? România a așteptat destul
Siegfried Mureșan nu spune că reforma administrativ-teritorială este inutilă, ci admite că trebuie făcută și vorbește chiar despre comasarea voluntară a comunelor mici după modelul Republicii Moldova, numai că o împinge dincolo de mandatul guvernului pe care dorește să-l conducă, susținând că ar trebui începută după alegerile locale și parlamentare din 2028.
Tocmai aici apare problema: 2028 este prea târziu. România a pierdut deja prea mult timp discutând despre această reformă, în vreme ce Polonia și-a realizat marea reorganizare teritorială încă din 1999, Ungaria a introdus cooperarea administrativă obligatorie pentru localitățile foarte mici, iar Republica Moldova, pe care chiar Mureșan o invocă drept model, a adoptat în 2023 cadrul legal pentru amalgamarea voluntară a localităților.
România nu pornește de la zero: există studii, variante de regionalizare, experiența altor state, datele recensămintelor și, mai nou, programul Tomac, care a avut curajul să numească reforma administrativ-teritorială „Prioritatea zero”. De aceea, argumentul că mai sunt numai doi ani până la alegeri poate fi întors exact pe dos: mai sunt doi ani. Doi ani în care reforma poate fi proiectată, dezbătută public, negociată cu autoritățile locale, fundamentată financiar și transformată într-un proiect legislativ serios.
Există un vechi proverb care spune că un lucru început este pe jumătate făcut. Poate că nimeni nu-i poate cere Guvernului Mureșan să încheie în doi ani întreaga reformă administrativ-teritorială, dar există o diferență enormă între a spune că reforma nu poate fi terminată până în 2028 și a decide că, din acest motiv, trebuie începută abia în 2028.
Dacă nu poate fi terminată acum, trebuie măcar începută acum. Altfel, 2028 va deveni 2030, 2030 va deveni 2032 și vom continua să explicăm de ce momentul potrivit va veni întotdeauna după următoarele alegeri.
Numai că alegeri vor exista întotdeauna.
Dacă Ungaria poate, de ce România nu poate?
Ungaria are, asemenea României, numeroase localități mici, numai că a înțeles că păstrarea identității unei comunități nu presupune obligatoriu întreținerea unui aparat administrativ complet în fiecare dintre ele, astfel încât localitățile cu mai puțin de 2.000 de locuitori trebuie să formeze oficii municipale comune pentru exercitarea unor funcții administrative. Comunitatea poate rămâne, numele poate rămâne, identitatea locală poate rămâne, dar aparatul birocratic nu trebuie multiplicat la infinit.
Și atunci întrebarea pentru UDMR, una dintre formațiunile actualei coaliții, este legitimă: dacă o asemenea soluție funcționează în Ungaria, de ce UDMR nu o pune cu aceeași hotărâre pe masa coaliției de la București? Nu trebuie copiat Viktor Orbán și nici Fidesz, dar nu există vreun motiv pentru care România să nu preia o măsură administrativă bună doar pentru că a fost aplicată la Budapesta.
90.000 de oameni într-un singur an
A doua mare absență este și mai importantă, pentru că dacă reforma administrativ-teritorială privește felul în care va fi organizat teritoriul României, politica de imigrație privește ceva încă și mai fundamental: cine va locui și va munci în România în următoarele decenii.
Pentru anul 2026, statul român a stabilit un contingent de 90.000 de lucrători străini nou-admiși pe piața muncii, ceea ce înseamnă că nu mai discutăm despre un fenomen marginal, ci despre o transformare care se desfășoară acum, sub ochii noștri. Și aici programul Tomac fusese mai direct, pentru că avea o secțiune distinctă intitulată „Frontieră inteligentă și managementul migrației”, în care vorbea despre accesul străinilor pe piața muncii, monitorizarea condițiilor de ședere și angajare și prevenirea exploatării prin muncă. Nu era o strategie demografică exhaustivă, dar recunoștea un lucru esențial: atunci când într-o țară intră anual zeci de mii de oameni pentru a munci, imigrația devine politică de stat, o problemă de securitate națională, nu doar o chestiune de permise și documente.
Programul Mureșan răspunde în bună măsură la întrebarea: cine administrează imigrația? România are însă nevoie de răspuns la una mult mai importantă: ce politică de imigrație vrem să administrăm? Câți oameni vrem să admitem anual, din ce state, în ce domenii și pentru cât timp, care este raportul dintre imigrația temporară și cea permanentă, cum îi integrăm pe cei care rămân și, mai ales, cum corelăm importul de forță de muncă cu întoarcerea milioanelor de români plecați? Aceste întrebări nu sunt xenofobe. Sunt întrebări de guvernare.
Ungaria stabilește limite. România stabilește contingente
Și aici comparația cu Ungaria este instructivă, pentru că statul maghiar pornește de la premisa că necesarul de forță de muncă al companiilor nu poate fi singurul criteriu după care o țară își stabilește politica de imigrație. Ungaria folosește lucrători străini, dar a introdus plafoane și restricții privind anumite categorii și țări de origine și își rezervă dreptul de a modifica aceste reguli.
Nu înseamnă că România trebuie să copieze mecanic politica țării vecine de la nord-vest și cu atât mai puțin că trebuie să transforme imigrația într-o temă de ostilitate față de străini, ci că un stat are dreptul și obligația să stabilească limite, criterii și obiective pentru propria politică de imigrație.
Iar dacă Budapesta consideră legitim să stabilească riguros dimensiunea și condițiile imigrației economice, de ce UDMR nu cere măcar o dezbatere la fel de serioasă la București? Nu trebuie importată retorica Budapestei, dar putem importa seriozitatea cu care un stat își stabilește regulile.
O națiune nu este un tabel Excel
Aici se află contradicția pe care programul de guvernare ar fi trebuit să o trateze frontal: OECD estima aproximativ 3,9 milioane de emigranți români de peste 15 ani aflați în statele organizației în perioada 2020–2021, în timp ce România, confruntată cu deficitul de forță de muncă produs inclusiv de propria emigrație, admite anual zeci de mii de lucrători din afara Uniunii Europene.
Problema nu este omul care vine din Nepal, Sri Lanka, India sau Filipine, muncește legal în România și încearcă să-și construiască o viață mai bună, pentru că el face, în fond, exact ceea ce au făcut milioane de români plecați în Occident. Problema este statul român, care timp de decenii și-a privit cetățenii plecând și care riscă acum să descopere că soluția cea mai simplă pentru deficitul de forță de muncă nu este să-i aducă înapoi sau să corecteze cauzele emigrării, ci să importe permanent alți oameni.
Înainte să mărim contingentul de muncitori străini trebuie să ne întrebăm de ce angajatorul nu găsește oameni aici: pentru că salariul este prea mic, pentru că taxarea muncii este prea mare, pentru că lipsesc calificările necesare, pentru că anumite regiuni s-au depopulat sau pentru că românul nu mai acceptă salariul oferit? Pentru fiecare dintre aceste cauze există o altă politică publică. Imigrația nu poate și nu trebuie să devină răspunsul universal.
O țară care își pierde milioane dintre cetățeni și compensează această pierdere prin import permanent de forță de muncă riscă să înlocuiască politica demografică printr-o simplă contabilitate: pleacă unul, vine altul, iar dacă totalul rămâne aproximativ același, problema pare rezolvată. Numai că o națiune nu este un tabel Excel.
O pedagogie națională
Capitolul dedicat educației vorbește despre mese și burse pentru copiii vulnerabili, creșe și grădinițe, reducerea abandonului școlar, competențe de bază, învățământ dual și prime de performanță pentru profesori. Sunt măsuri necesare, dar lipsește poate lucrul cel mai important: ce fel de oameni vrem să formeze școala românească?
România are nevoie nu numai de o reformă a învățământului, ci de începutul unei gigantice acțiuni de pedagogie națională, desfășurată pe durata unei generații, care să schimbe mentalități, să le redea românilor încrederea în forțele proprii și să refacă respectul pentru muncă, disciplină, merit, competență și responsabilitate. Nu este vorba despre îndoctrinare, ci despre formarea unor oameni liberi, instruiți și greu de manipulat, care să înțeleagă că prosperitatea nu vine din improvizație, șmecherie sau așteptarea permanentă ca altcineva să rezolve problemele, ci din educație, muncă, perseverență și asumarea propriei responsabilități.
Pentru că România nu are nevoie numai de cetățeni mai bine pregătiți. Are nevoie de români care să creadă că România poate reuși și că reușita ei depinde și de ei.
O Românie puternică. Dar prin ce?
Siegfried Mureșan a folosit sintagma „România puternică”, iar programul său vorbește despre „o Românie puternică în Europa și alături de aliați”, așa încât problema nu este dacă premierul desemnat pronunță aceste cuvinte, ci ce pune concret în spatele lor.
Mureșan a rezumat România pe care dorește să o construiască prin patru adjective: modernă, prosperă, dreaptă și sigură, toate obiective legitime, dar puterea unui stat nu se reduce la buna lui administrare, după cum prestigiul României nu este o podoabă pentru discursurile oficiale.
Prestigiul înseamnă influență politică, forță economică, armată puternică, credibilitate diplomatică și capacitatea statului de a-și apăra interesele.
O Românie puternică nu este numai o Românie care își respectă angajamentele, ci și una care știe să negocieze, să ceară, să refuze atunci când trebuie, să-și păstreze cetățenii și să hotărască ce politică demografică și de imigrație dorește.
Două programe. Două concepții despre reformă
Comparația dintre programele Mureșan și Tomac este, în cele din urmă, revelatoare: primul este incontestabil mai amplu și mai bogat în măsuri, în timp ce al doilea avusese, cel puțin în aceste două probleme, curajul de a merge direct către întrebările structurale.
La administrație, Tomac spusese „Prioritatea zero”.
La imigrație pusese un capitol distinct: „Frontieră inteligentă și managementul migrației”.
Adică înțelesese că înainte să discutăm cum digitalizăm o primărie trebuie să ne întrebăm dacă România mai are nevoie de toate structurile administrative pe care le finanțează astăzi și că înainte să discutăm cine eliberează permisul unui muncitor străin trebuie să știm câți muncitori străini vrem, pentru ce îi aducem și cum legăm această politică de drama demografică produsă de plecarea milioanelor de români.
Iar UDMR, tocmai pentru că privește atât de des către experiența administrativă și politică maghiară, ar putea face un lucru realmente folositor României: să aducă la București nu retorica Budapestei, ci măsurile ei care funcționează.
Programul Mureșan are 372 de răspunsuri, dar programul Tomac avusese meritul de a pune mult mai apăsat două dintre întrebările de care va depinde România următoarelor decenii:
Cum reorganizăm România?
Și: cum împiedicăm ca România să devină țara din care românii pleacă, în timp ce deficitul de oameni pe care tot noi l-am creat este acoperit, an după an, prin imigrație?
O Românie modernă, prosperă, dreaptă și sigură este o țintă necesară, dar nu suficientă. România trebuie să fie și puternică pentru a conta. Iar puterea și prestigiul unui stat nu sunt formule pentru discursurile oficiale, ci se măsoară prin capacitatea lui de a-și apăra interesele, de a-și păstra oamenii și de a-și hotărî singur viitorul.
Programul Mureșan are 372 de măsuri.
Dar uneori valoarea unui program de guvernare nu se vede în numărul răspunsurilor pe care le conține, ci în importanța întrebărilor pe care are curajul să nu le ocolească.
Recomandările noastre
