30 august 1940, Dictatul de la Viena. Ziua în care harta României a fost mutilată

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dictatul de la Viena. În după-amiaza zilei de 30 august 1940, Salonul de Aur al Palatului Belvedere din Viena păstra solemnitatea rece a marilor ceremonii diplomatice. Pe masă se afla însă o hartă care condamna peste două milioane și jumătate de oameni la schimbarea țării, a administrației și, pentru mulți, a întregii vieți.

Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei naziste, și Galeazzo Ciano, omologul său din Italia fascistă, urmau să comunice, în comun, delegațiilor române și maghiare, hotărârea luată de Adolf Hitler și Benito Mussolini. Formal, documentul era prezentat drept „arbitraj”.

De ce se spune Dictatul de la Viena

În realitate, România fusese amenințată cu izolarea și cu perspectiva unui război în care Ungaria ar fi beneficiat de sprijinul Axei. De aceea, istoriografia românească l-a numit „Dictatul de la Viena”. Prin urmare, „dictat” exprimă caracterul constrângător și unilateral al hotărârii.

Nu are legătură cu termenul „dictatură”, ci cu verbul „a dicta”: puterile Axei au dictat României condițiile teritoriale. Harta României folosită la Viena a fost realizată la o scară scara 1:500.000 și este parte a patrimoniului Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Străine. Ea este păstrată la Muzeul Național de Istorie a României.

O noapte sub ultimatum, Dictatul de la Viena

Cu o zi înainte, Ribbentrop și Ciano ceruseră guvernului de la București să comunice până la miezul nopții dacă acceptă arbitrajul. La București, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană în jurul orei trei dimineața.

Atmosfera era apăsătoare. Cu numai două luni înainte, România cedase Uniunii Sovietice Basarabia și nordul Bucovinei. Franța, principalul sprijin diplomatic tradițional al Bucureștiului, fusese înfrântă. Marea Britanie lupta pentru propria supraviețuire, trupele sovietice se aflau pe Prut, iar Germania domina continentul.

Conducerea armatei avertiza că România nu putea susține simultan un război împotriva Ungariei și o confruntare cu puterile Axei. Majoritatea participanților la Consiliu a votat acceptarea arbitrajului, considerând că alternativa putea fi dispariția statului. Alții au cerut rezistență, chiar cu riscul înfrângerii.

Delegația română, condusă de ministrul de Externe, Mihail Manoilescu și de Valer Pop, a primit aprobarea de a accepta sentința.

Mihail Manoilescu, implicat în Dictatul de la Viena. sursa: arhiva EVZ

Harta cu Dictatul de la Viena și leșinul lui Manoilescu

La Viena, românilor nu li s-a permis să-și pledeze cauza înainte de citirea hotărârii. Când a fost desfășurată harta noii frontiere, Mihail Manoilescu a văzut că linia despărțea Transilvania pe un traseu greu de justificat etnic, economic sau geografic.

Potrivit propriei sale mărturii și jurnalului lui Galeazzo Ciano, ministrul român și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit peste masă. După ce medicii l-au readus în simțiri, ceremonia a continuat.

România era obligată să cedeze Ungariei 43.492 de kilometri pătrați și aproximativ 2.667.000 de locuitori. Conform recensământului românesc din 1930, românii reprezentau puțin peste jumătate din populația teritoriului cedat, iar maghiarii aproximativ 37%.

Textul hotărârii obliga armata și administrația română să evacueze teritoriul în 14 zile. Locuitorii primeau automat cetățenia ungară, având posibilitatea de a opta pentru cetățenia română și de a părăsi regiunea. Germania și Italia deveneau arbitrii oricărei neînțelegeri viitoare. Textul integral al sentinței este păstrat în colecția juridică a Organizației Națiunilor Unite.

În schimbul acceptării, Berlinul și Roma au oferit o garanție pentru frontierele rămase. Era o garanție care lega România de Germania nazistă și mai strâns.

Harta folosită la trasarea Dictatului de la Viena. sursa: mlnr.ro

O frontieră trasată prin sate, drumuri și familii

Vestea a produs o explozie de furie și disperare. La Cluj, București, Brașov, Sibiu, Timișoara, Iași, Orăștie și în alte orașe au izbucnit manifestații. Pentru mulți români, sentimentul cel mai apăsător nu era numai pierderea teritoriului, ci umilința cedării fără luptă.

În nordul Transilvaniei, administrația, armata și o parte din populația românească au început retragerea. Gările s-au umplut de funcționari, profesori, preoți, militari și familii care încercau să ia cu ele ceea ce încăpea într-o valiză sau într-o căruță. Documente, arhive și bunuri au fost evacuate în grabă.

În numeroase localități, populația maghiară a întâmpinat armata ungară cu flori și steaguri, văzând momentul ca pe o reparare a Tratatului de la Trianon.

Pentru românii rămași, aceleași coloane militare anunțau nesiguranță, discriminare și posibila pierdere a proprietății sau a locului de muncă.

Ocupația a fost însoțită de expulzări, arestări și violențe

Masacrele de la Treznea și Ip, din septembrie 1940, au rămas printre cele mai grave episoade. În același timp, maghiarii rămași în sudul Transilvaniei au devenit, la rândul lor, ținta unor măsuri de reciprocitate și a presiunii administrative. Comunitățile minoritare au fost transformate în instrumente ale confruntării dintre cele două state.

Pentru evreii din nordul Transilvaniei, schimbarea suveranității a deschis drumul aplicării legislației antisemite ungare. În 1944, autoritățile maghiare, în colaborare cu Germania nazistă, au deportat populația evreiască a regiunii la Auschwitz.

Cel puțin 90.000 de evrei din nordul Transilvaniei au fost uciși în Holocaust, potrivit United States Holocaust Memorial Museum.

Prăbușirea lui Carol al II-lea

Dictatul a distrus și ceea ce mai rămăsese din autoritatea regelui. Carol al II-lea devenise, în ochii opiniei publice, simbolul unui regim care promisese ordine și granițe sigure, dar pierduse teritorii fără să tragă un foc de armă.

La 5 septembrie, generalul Ion Antonescu a primit puteri depline. La 6 septembrie, Carol al II-lea a renunțat la tron în favoarea fiului său, Mihai, și a părăsit țara. România a intrat rapid sub conducerea autoritară a lui Antonescu și în alianța cu Germania nazistă.

Carol al II lea

O hotărâre anulată după război

Administrația românească a revenit în nordul Transilvaniei în urma operațiunilor militare din 1944. Restabilirea juridică a frontierei s-a produs prin Tratatul de Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947.

Articolul 2 a declarat nulă și neavenită hotărârea de la Viena și a restabilit frontiera româno-ungară existentă înainte de război. Textul tratatului din 1947 închidea juridic episodul început în Salonul de Aur al Palatului Belvedere.

La 86 de ani distanță, 30 august 1940 rămâne mai mult decât data unei pierderi teritoriale. Este ziua în care izolarea internațională, presiunea totalitară și slăbiciunea unui regim intern s-au întâlnit deasupra unei hărți.

Linia trasată atunci nu a despărțit numai două state. A trecut prin orașe, sate, comunități și familii, lăsând în urma ei o rană care nu poate fi înțeleasă fără documente, luciditate și respect pentru toate victimele.