Habar nu am dacă 100 de zile e mult sau puțin. Veți spune, cu îndreptățire, că depinde despre ce vorbim.
Uneori este exasperant de mult, alteori e doar o clipă. În mandatul de 1825 de zile al unui președinte român, 100 de zile înseamnă puțin peste 5% din timpul pe care Constituția i-l alocă, prin voința poporului, la Cotroceni. Se cuvine ori nu un bilanț atît de grabnic, nu știu, dar presa și aparatul de propagandă al președintelui Iohannis nu se pot abține să-l facă. Pentru că nu a avut timp sau pentru că demarează mai greu de felul său, dl Iohannis nu are a se lăuda cu prea multe lucruri după primele 100 de zile. În afara unei evidente schimbări de stil față de predecesorul său (schimbare apreciată de popor, mă grăbesc să precizez) , dl Iohannis nu a produs nimic pînă acum. Nu se vede nici o realitate politică, socială, economică, militară sau de care vreți dumneavoastră care să nu fi existat înaintea venirii domniei-sale în fruntea statului și care să fi fost creată de el, de leadershipul său. Toate sînt la locul lor, cum erau: Ponta, partidele, legile, stilul de guvernare, DNA, Parlamentul, opoziția, bugetul. Nu ne-a mai spus iscusita doamnă Bran cum stăm cu draperiile și cu chioșcul. S-o fi produs schimbarea, nu s-o fi produs – nu știm. Vom citi, nu mă îndoiesc, în foarte interesantele memorii de după. Adevărul este că nici dna Bran nu s-a schimbat. Are grijă să-l țină pe dl Iohannis tot pe facebook. Dl Iohannis este mai prezent pe facebook decît în viața politică și socială a României. Nu-i vorbă, nici dl Ponta nu e mai legat de România reală – dar domnia-sa e mereu la televizor și televizorul are ceva în plus față de facebook, te face să pari viu, real. O iluzie, desigur, dar facebook nici măcar iluzia asta nu o livrează. În fine, fiecare viețuiește în mediul în care se simte el mai bine. Recunosc, decît să-l văd pe președinte la Antena 3 sau la RTV, îl prefer de o mie de ori pe facebook.
În trebile de-afară, dl Iohannis e încă străin. În complicatul joc european încă bîjbîie timid. Într-o discuție privată, fostul președinte mi-a mărturisit că i-a luat un an să priceapă exact toate dedesubturile mecanismelor de decizie la nivelul Consiliului European, România avînd doar statut de observator pe-atunci. Propun, deci, să nu tragem încă concluzii. Așa cum nu mă reped să spun că dl Iohannis nu a făcut nimic în plan extern, nici nu accept să fiu luat de naiv și să mi se spună că a făcut nu știu cîte vizite importante. Vizitele făcute de dl Iohannis nu sînt mari realizări – e firesc ca un nou președinte european să meargă să-și cunoască partenerii. Vă amintiți agenda vizitelor președintelui Băsescu în primele luni ale primului său mandat? Era fulminantă. Revedeți-o și veți înțelege că așa începe primul mandat orice șef de stat european: își vizitează partenerii. Nu o să spun că din acele vizite dl Iohannis s-a întors numai cu sarcini în plus pentru România și cu nici un beneficiu în schimbul îndeplinirii lor. Însă, mă grăbesc să spun că 100 de zile este chiar foarte puțin în politica externă. Mi se pare firesc să avem o primă judecată a felului în care dl Iohannis conduce trebile străine ale statului abia după primul an de mandat.
În trebile din interior, însă, 100 de zile nu este un interval scurt. Aici, acuitatea problemelor, nerăbdarea frustarată a oamenilor și prelungirea acestei guvernări obraznice căreia nimeni nu-i poate face nimic deformează altfel timpul. În trebile interne , pînă acum, dl Iohannis nu a mișcat nimic important. Exasperat de inacțiunea sa, un comentator a spus că avem un ficus la Cotroceni și că ”ne-am luat țara înapoi pe dracu!”. Adevărat pe trei sferturi. Nu ne-am luat-o noi înapoi, dar măcar i-am luat-o lui Ponta, ceea ce este, în sine, extraordinar. Cînd eram, în noiembrie 2014, bucuros pînă la lacrimi, mi-am spus că orice va face dl Iohannis cu președinția sa și oricît voi fi de nemulțumit de el, nu voi uita niciodată că președinte ar fi putut fi V.V.Ponta. Insist și acum să punem lucrurile în această perspectivă și noi, cei care l-am votat în ambele tururi, să temperăm puțin elanul critic. Firește, cei care, pe față sau mascat, au vrut un alt președinte (pe Ponta, chiar!) au tot dreptul să strige.
Impresia generală despre felul în care conduce România este de neputință. În primele zile ale mandatului, a chemat partidele politice la Cotroceni și ne-a anunțat că s-a înțeles cu ele în chestiunea imunităților, în chestiunea legislației partidelor politice (înființare, funcționare, finanțare, campanii electorale) și în chestiunea legislației electorale. După două luni de la acea întîlnire avem o singură concluzie privitoare la comportamentul politic al partidelor: le doare-n cot. De promis, nu-i nici o problemă să promită, iar de livrat nu le poate nimeni obliga să livreze ceea ce au promis. Dl Iohannis chiar nu are ce să facă. Cînd demenții urlau în anii Băsescu că avem dictatură, eu spuneam că sistemul nostru constituțional nu dă nici o pîrghie reală de putere președintelui. Nici una! Că prezidează CSAT e nimic – practica a dovedit că Guvernul poate foarte bine, prin majoritatea sa parlamentară, să ocolească CSAT. Dacă ar fi avut preorgativa dizolvării Parlamentului, ca în Franța, președintele ar fi însemnat ceva în jocul de putere. Gîndiți-vă, de pildă, cum ar fi votat Parlamentul în chestiunea imunităților știind că președintele îi va trimite la alegeri anticipate dacă blochează justiția. Așa, președintele este foar un ficus constituțional.
Dl Iohannis a spus adesea, mai ales în presa străină, că vrea un alt guvern. Al lui. Și eu vreau un guvern al domniei-sale. Doar că nu poate să facă absolut nimic în acest sens. E egalul meu în privința asta. Amîndoi vrem un alt guvern și amîndoi putem face în direcția aceasta același lucru: nimic. Ce contează că dl Iohannis a primit 6 milioane de voturi (inclusiv al meu), iar eu n-am primit nici unul? Din punctul de vedere al puterii pe care ne-o dă Constituția ca să schimbăm un guvern cu care nu sînem de acord sîntem perfect egali – nu avem nici o putere.
Solida majoritate parlamentară PSD se va destructura doar dacă se va produce un cutremur major în PSD. Cum vremea cutremurelor în PSD trece încet-încet, văd cum vom intra în anul electoral 2016 cu V.V.Ponta la guvernare. Nu-i mai puțin adevărat că, secondat de niște sub-mediocrii politici precum dna Gorghiu și dl Blaga, dl Iohannis nu și-a putut nici el depăși condiția. În plus, lui Ponta îi este din ce în ce mai comod jocul cu dl Iohannis. Eu nu cred că sînt înțeleși pe sub masă. Dar văd că, după ce s-au tatonat reciproc, pare că au decis amîndoi să se lase în pace unul pe celălalt. În fond, în limitele Constituției, nici nu au ce să-și facă și, în plus, instinctul de năpîrcă îi spune lui V.V.Ponta că nu e cazul să-l muște veninos pe dl Iohannis atîta timp cît acesta are o mare popularitate, dar și cît timp nu se va uita rușinoasa lui înfrîngere prezidențială. Va veni, însă, și timpul acela.
Dacă tragi linie, singura schimbare reală produsă în 100 de zile cu dl Iohannis este creșterea profilului public al soției președintelui pînă acolo încît, imitînd America, s-a impus ideea că ”Prima Doamnă” este o instituție de protocol. O spun deschis, mie îmi place dna Iohannis și îmi place și ideea de a avea soțiile prezidențiale ceva mai implicate. Fără excepție, soțiile președinților români de după 1990 mi-au făcut impresia că sînt mai bune decît soții lor, așa că nu văd de ce România nu ar beneficia de pe urma domnelor. Mă bucur că dna Iohannis îl însoțește în călătorii pe președinte, mă bucur că asumă o agendă socială complementară cu agenda politică a președintelui, iar criticile care i s-au adus în presă îmi par răutăcioase și neconvingătoare. Eu, unul, nu mai trăiesc demult coșmarul Elena Ceaușescu și chiar cred că România are nevoie de zîmbetul unei doamne distinse. De altfel, am impresia că potențialul de a aduce schimbare al doameni Iohannis e mai mare decît cel al dlui Iohannis.
Recomandările noastre
