Ziua în care Scînteia lui Ceaușescu s-a luat de piept cu Ungaria Populară

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ziua în care Scînteia lui Ceaușescu s-a luat de piept cu Ungaria Populară. Este de netăgăduit faptul că România a intrat în epoca transformărilor de după decembrie 1989 cu o relație tensionată între etnicii maghiari și români. Apogeul au fost luptele de stradă de la Târgu Mureș din 1990, dar tensiunile s-au menținut mult timp. Unii ar spune că problema este visul de autonomie fluturat de politicieni unguri, alții că e vorba de încălcarea drepturilor ungurilor din România, fie ea socialistă sau post-revoluționară.

O realitate clară, din punctul meu de vedere, este că viața în comunitățile ”mixte” și-a văzut de mersul ei normal, dar propaganda – de ambele părți – a avut (și are încă) de multe ori efecte stridente.

Relația nu a fost tensionată doar în cadrul comunităților de o parte și de alta a granițelor, ci și între state.

Întâlnirea de la Arad

Așa se explică de ce între 1977 și 1988 nu a avut loc nicio întâlnire la nivel înalt între Nicolae Ceaușescu și liderii Republicii Populare Ungare.

Ce se întâmplă, de fapt, la școala de șoferi: lucrurile ciudate pe care nimeni nu ți le spune

Războiul din Ucraina, analizat prin prisma intereselor Rusiei și SUA. Ce strategie ar putea urma Donald Trump

La 28 august 1988, însă, când puterea fusese preluată încă din primăvară de la Kadar Janos de Grósz Károly, a avut loc o întâlnire la Arad.

Tema principală de discuții a fost situația etnicilor maghiari fugiți din România. Ceaușescu îi vroia înapoi, Grósz Károly cerea schimbarea de atitudine a statului român față de ei.

Adevărata problemă a apărut însă la Budapesta, unde liderul maghiar era în conflict cu secretarii de partid care doreau schimbarea rapidă și de profunzime a regimului, iar Grósz Károly era adeptul unui ”comunism cu față umană”.

Atacurile motivate de viziunea asupra viitorului Ungariei au folosit ca pretext întâlnirea cu Ceaușescu și situația maghiarilor din România!

Grósz Károly avea să piardă teren și, în 1989, în ciuda opoziției sale, Ungaria a luat-o pe drumul schimbării profunde.

Reîntorcându-ne în 1988, în fața valului de critici cu care se confrunta Grósz, Ceaușescu a încercat să se apere. Una dintre modalități era, normal, propaganda.

Un astfel material de propagandă vă propunem astăzi.

Este vorba de un grupaj apărut în organul de presă al CC al PCR în care 3 unguri din diferite medii, un muncitor, un director de fabrică și un președinte de CAP, acuză – într-un limbaj de editorialist de Scînteia din acele vremuri – ingerința politicienilor maghiari în treburile noastre interne.

Au avut efect? Probabil că nu, pentru că, așa cum arată sutele de documente apărute după schimbările din ambele state, armata ungară a stat pregătită la granița României în timpul evenimentelor din 1989. Pretextul mobilizării militare din decembrie 1989: apărarea cetățenilor de origine maghiară de represaliile lui Ceaușescu pentru sprijinirea schimbărilor din România.

Scrisori sosite la redacție

Condamnăm încălcarea principiilor şi normelor bunei vecinătăţi

(material apărut în Scînteia din 5 octombrie 1988)

În legătură cu unele poziţii şi atitudini tendenţioase, denigratoare, antiromâneşti ce au avut loc în ultimul timp în Ungaria, la redacţia ziarului „Scînteia" au sosit scrisori ale oamenilor muncii, prin care aceştia îşi exprimă, indignarea şi condamnă aceste manifestări.

Răspunzînd solicitării lor îndreptăţite de le face larg cunoscute opiniile, dorinţei de a da glas şi pe această cale adeziunii depline la politica internă şi externă a partidului şi statului nostru, începînd cu numărul ce azi, dăm publicităţii o parte din scrisorile primite.

Împotriva calomniilor

O discuţie mai lungă pe care am avut-o cu cîţiva dintre tovarăşii mei şi gîndurile care mă frâmîntă de atunci mă fac să vă scriu cu rugămintea respectuoasă să publicaţi această scrisoare în ziarul nostru, Scînteia.

Despre ce este vorba ? Pe scurt: Noi, toţi locuitorii Aradului, şi români, şi maghiari, ne-am bucurat foarte mult cînd am aflat rezultatele întîlnirii care a avut loc în oraşul nostru între tovarăşii Nicolae Ceauşescu şi Károly Grósz şi am crezut că, gata, s-a închis un capitol din istoria relaţiilor romăno-ungare şi că, în sfîrşit, vecinii noştri sunt hotăriţi să facă ordine în propria lor casă şi să nu mai lase diferite elemente antiromâneşti şi antisocialiste să ne ponegrească la radioteleviziune şi în presă.

Ne-am zis cu toţii, tovarăşii de muncă, prietenii, rudele cu care am stat de vorbă, şi români, şi maghiari, că lucrurile au intrat în normal şi ne-am bucurat.

Numai că părerea noastră de bine a ţinut puţin. Nu înţelegem ce se intimplă la Budapesta. Discuţia despre care am vorbit la început a avut loc în legătură cu faptul că o personalitate din conducerea de partid a vorbit la radio pe un ton inadmisibil şi cu termeni inadmisibili despre politica naţională a partidului şi statului nostru, ajungind pînă la a spune că in România are loc o „asimilare forţată“ a maghiarilor.

În discuţiile pe care le-am avut, cineva a spus pe bună dreptate : „Dacă am auzi numai noi, aici, în România, minciunile astea, am rîde, dar le aud şi ungurii din Ungaria şi alţii şi ar putea să creadă, căci, doar, vorbeşte un om cu funcţii importante“.

E greu să crezi că un om cu cît de cît simţ de răspundere poate să spună un asemenea neadevăr şi, totuşi, iată că s-a spus. Ca muncitor, ca cetăţean român de naţionalitate maghiară, ca arădean, mă simt obligat, în numele meu şi al tovarăşilor mei de muncă, să-mi ridic glasul împotriva atacurilor pornite de la Budapesta.

Nu sunt un diplomat, sînt un simplu muncitor, aşa că vă rog să-mi daţi voie să le spun pe nume, fără ocolişuri, afirmaţiilor de la radioteleviziunea ungară privind situaţia maghiarilor din România: minciuni sfruntate.

Ne pare rău că tradiţionala ospitalitate românească a fost greşit înţeleasă ! Mai mult nu vreau să spun...

Alexandru VERASZTO - muncitor la întreprinderea de vagoane Arad

„Teorii“ din lada de vechituria istoriei

Dintre legile scrise şi nescrise ale bunei vecinătăţi nu poate lipsi cea a respectului reciproc. Nu poți fi un bun vecin cînd te amesteci în ograda celui de alături, cînd îţi arogi dreptul de a da sfaturi cum să-şi orînduiască el munca, viaţa şi traiul. După cum, de asemenea, nu te poţi numi bun vecin dacă, înainte de a-ţi cunoaşte vecinul, de a-l vizita, începi să faci diferite afirmaţii necontrolate despre cel din casa de alături.

Sunt lucruri elementare, de bun simţ, şi pentru aceasta nu trebuie, de pildă, o înaltă cultură politică. Dar se pare că unii oameni politici din ţara vecină — pe care o dorim întotdeauna prietenă — exact acest lucru elementar nu-l înţeleg. Altfel nu se pot explica unele declaraţii şi afirmaţii, lipsite de răspundere, care la cea mai sumară judecată își arată nocivitatea, lipsa de realism şi bună-cedinţă.

Aceste consideraţii mi-au fost impuse de poziţiile — le-aş spune incalificabile — ale unor cercuri din Ungaria, ale unor oameni cu răspunderi în statul vecin — exprimînd, nu e greu de înţeles, nu doar opinii strict personale. Ceea ce fac aceştia nu face un om care are sentimentul respectului pentru vecin, şi anume : pornind de la denaturarea realităţilor româneşti, au început să ne dea sfaturi cum să ne orînduim viaţa în casa noastră, să lanseze aprecieri şi „teorii“ diametral opuse normelor de relaţii intre popoare suverane, independente, care ştiu ce înseamnă să se preţuiască şi să se respecte cu adevărat.

Ca cetăţean al României socialiste, de naţionalitate maghiară, doresc să le spun tuturor celor care vorbesc şi acţionează împotriva adevărului, este foarte periculos ca, ignorînd cu bună ştiinţă realităţile, să te erijezi un apărător al drepturilor populaţiei maghiare din România, să dai „sfaturi“ sau, pur şi simplu, să îndemni populaţia maghiară din România la dezbinare.

E periculos , pentru că această politică a mai fost folosită şi este bine cunoscut şi cine a folosit-o (cele mai retrograde, mai reacţionare forţe), şi ce rezultate a dat ea (învrăjbire şi ură, cu tragice consecinţe).

A reînvia azi „teorii“ scoase din lada de vechituri a istoriei este nu numai absurd, dar şi de-a dreptul periculos, potrivnic voinţei de colaborare şi prietenie ce trebuie să anime popoarele, cu atit mai mult două popoare vecine.

Drepturile şi datoriile noastre, ale maghiarilor din România, nu sunt nici mai mari, şi nici mai mici decît ale tuturor celorlalţi cetăţeni ai României şi, oricum, presupunind prin absurdul absurdului că ele ar fi lezate, nu Budapesta ar fi cea chemată să ne apere.

Să fie limpede pentru toţi: politica României se hotărăşte la Bucureşti! De aceea consider că avem nu numai dreptul, ci şi datoria de a le cere celor străini de hotarele ţării să nu ne mai poarte de grijă, mai cu seamă că ştim foarte exact că nu grija de noi îi mînă, ci alte motive, străine de interesele noastre reale, izvorînd din calcule de altă natură, care nu au nimic comun cu cauza prieteniei şi socialismului.

După opinia mea, situaţia economică şi socială din Ungaria cere anumitor cercuri să creeze cu orice preț o diversiune... Dar nu vreau să merg mai departe, pentru a nu comite și eu grava eroare politică pe care o reproșez demnitarului în cauză: amestec în afacerile interne ale unui alt stat.

Prefe, în încheiere, să-i asigur pe cititorii acestor rînduri, oriunde s-ar afla ei, că, unit în jurul Partidului Comunist Român, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, colectivul nostru în care lucrează cot la cot oameni ai muncii români, maghiari şi de alte naţionalităţi, este animat de voinţa de a-şi îndeplini exemplar sarcinile de plan, de a contribui din toate puterile la creşterea şi înflorirea iubitei noastre patrii. Republica Socialistă România.

Albert KISS director al întreprinderii „Metalotehnica" Tg. Mureş

Nu permitem!

Cînd laşi neghina în holdă, să nu te aştepţi să umpli hambarul. Asta o ştie orice ţăran, fie că e român, că e ungur, că e german sau oricare altă naţie. De-aia, zic eu, nici noi nu trebuie să lăsăm pe nimeni să semene neghina în holda noastră. Şi trebuie să spun că sunt nespus de necăjit că tocmai vecini de-ai noștri pe care i-am crezut prieteni aruncă boabe de neghină pe ogorul nostru. Pentru că ce altceva fac unele emisiuni de la radioteleviziunea din Budapesta decît să arunce săminţa învrăjbirii?

Sînt de naţionalitate maghiară şi sunt preşedinte de la înfiinţare al cooperativei agricole Roşiori, în care muncesc laolaltă români si maghiari, dar uite că pe mine m-au ales și reales ani la rînd preşedinte.

O spun pentru că unii din tara vecină — şi, din păcate, persoane cu funcţii mari în stat și în partid — se fac că nu înţeleg că în România e la loc de cinste omul harnic şi e pus să conducă cel care este mai capabil, mai bun gospodar, şi nu după naţionalitate.

Chiar e ruşinos să te faci că nu ştii, să te faci că nu vezi că în România cetăţenii de naţionalitate maghiară sunt promovaţi fără nici o discriminare acolo unde se dovedesc a fi capabili. Pe mine m-au ales şi reales in funcţia de preşedinte al cooperativei nu numai cei de naţionalitate maghiară (pentru că nici nu ar fi fost in majoritate), ci şi toţi românii.

Mi-e greu să-i înţeleg pe cei care sînt atît de îngrijoraţi, vezi doamne, de „discriminările“, de ,,dezavantajarea“ cetăţenilor români de naţionalitate maghiară. Nu mai sunt tînăr. Eu am trăit, se poate spune, toate timpurile. Şi atunci cînd românii şi maghiarii trăiau în bună pace, îşi vedeau de ogorul lor, de bucuriile şi necazurile lor împreună.

Am trăit şi vremea ocupaţiei horthyste, cînd vrajba a adus dezastru pentru oameni. Am trăit şi trăiesc şi anii revoluţiei socialiste în patria noastră, ani în care ne-am gospodărit şi am ajuns una din cooperativele de frunte ale judeţului Bihor.

Trăim într-o comună frumoasă, Diosig, care, ca şi multe alte comune din judeţul nostru şi din toată ţara, aproape că nu se deosebeşte de un oraş. E o comună mare şi puternică şi realizarea planurilor noastre de modernizare de care suntem foarte mîndri ne garantează un nivel de viaţă, de civilizaţie , socialistă tot mai înalt. Noi şi copiii noştri vom trăi intr-un oraş agroindustrial.

Și iată că din tara vecină se aud glasuri plîngăreţe care spun că în comunele din România maghiarii sunt „deznaţionalizaţi" prin acţiunea de modernizare. Priceapă cine ce poate, adică dacă se construiesc școli, şi magazine, și spitale, și case frumoase, trainice, cu etaj și cu toate înlesnirile... e rău.

Faptele vorbesc si vor vorbi singure, dar înseamnă că dorul de învrăjbire al unora e mare dacă vin cu asa scorneli.

Pe noi, aici, in patria noastră, în România, nu ne-a învrăjbit nimeni — pentru că omul care munceşte, care ştie ce e truda si care îşi cunoaşte interesul, ţăranul nostru, fie că e român sau maghiar, nu are la suflet asemenea sentimente rele și asemenea gînduri urîte; şi apoi învrăjbirea naţională, şovinismul sint pedepsite de lege in tara noastră.

Nu cunosc legile din țara vecină şi prietenă, dar mi-e greu să înţeleg că într-o tară socialistă este liberă instigarea la învrăjbire, că rămîne nepedepsit îndemnul la discordie.

Dar, cum se spune, asta îl priveşte pe fiecare, cu o condiţie însă: să nu-şi permită nimeni să adreseze chemări la dezbinare populaţiei din altă tară, o tară socialistă suverană si independentă, pentru că asta nu le-o permitem.

Nu permitem, în primul rind, pentru că noi cunoaştem ce a însemnat învrăjbirea și teroarea care au rezultat din învrăjbire. Nu permitem, pentru că suntem un popor unit.

Avem un partid puternic, unit, care, în frunte cu secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ne conduce pe un drum al muncii, al faptelor de bine pentru ţară, pentru noi, pentru pace si bună înţelegere în lume. Avem legi făcute de noi, avem în noi omenie si spirit de dreptate, avem planuri pe care le înfăptuim si trebuie să le înfăptuim numai in unitate.

Alexandru NAGY preşedintele C.A.P. Roşiori — Bihor