Viața la Curte -Am nevoie de un psihiatru! Și-a spus Adela, trântindu-se în canapeaua destinată pacienților. Ce comodă e chestia asta, nu e de mirare că nimeni nu mai vrea să se ridice. ,,Am o problemă, soțul meu mă vede grasă. Ce să fac, n-aș vrea să-l pierd?”

Cu psihologul la psihiatru. Viața la Curte.

-Arăți de parcă ai fi născut jumătate din poporul chinez, cum ai vrea să te vadă omul ? Ești un munte împuțit de slănină, în locul lui te aruncam de la etaj demult.

-,,Vai, trebuie să merg la psiholog, nu mă pot opri să nu-mi înșel nevasta”.

-De castrare ai auzit, tipule? Se pare că e cel mai bun remediu.

Adela obișnuia să vorbească singură, mai ales după o zi istovitoare de terapie, în care toți dezaxații, obsedații și depresivii făcuseră cărare spre canapeaua ei din cabinetul de psihologie.

La finalul programului avea dialoguri imaginare în care le răspundea pacienților într-un fel în care deontologia și teama de a-și închide prăvălia o opreau în viața reală.

-Sunt prea ieftină pentru câte porcării sunt nevoită să ascult. Mă simt ca o troacă de porci în care toată lumea își aruncă lăturile. Sunt psiholog, de ce trebuie să rânesc atâta mizerie umană ?

O bătaie alertă în ușă i-a curmat lamentările.

-Adela, cu cine vorbești ? Credeam că ești singură.

-Maria, du-te acasă la bărbatul tău frumos. Nici nu știi cum trec anii și te văd instalată la mine pe canapea, bocind că te înșală.

-M-a sunat adineaori că întârzie, a ieșit cu colegii să sărbătorească nu știu ce fuziune. Dacă vrei, îți țin de urât.

-Știi ceva, ce-ar fi să-mi iei locul ? uite, eu mă întind aici, iar tu ești eu, prefăcându-te că îți pasă de viața mea patetică.

Maria terminase facultatea de limbi străine, dar îi plăcea să facă pe secretara la cabinetul de psihologie al doamnei Adela Irimescu. În plus, jobul nu era deloc solicitant, dându-i, astfel, răgaz să învețe pentru nu știu ce master de dezvoltare personală pe care îl frecventa de luni bune. Era al cincilea pe care îl începea, fără vreo perspectivă de finalizare.

-Treci pe scaunul meu mai repede, am o criză, i-a poruncit Adela. La naiba, femeie, ești mai înceată ca menopauza, o să mori singură și depresivă.

-Gata, vin! Poftim, mi-am așezat și picioarele pe birou cum faci tu, ochelarii sunt pe vârful nasului, poți să începi.

-Ai uitat de replica mea de început, s-a supărat Adela. La naiba, femeie, vorbele alea fac toți banii.

-Ce toantă sunt, s-a plesnit Maria peste frunte. Când te-am auzit prima oară rostindu-le, mi le-am notat, a mărturisit secretara, lovită brusc de amintirea începutului. Doamne, tremuram toată că n-o să mă placi, că o să mă concediezi după prima zi. Cât a trecut de atunci? Doi ani ?

Viața la Curte. Cu psihologul la psihiatru

-Maria, replica! Mă ia somnul aici, te comporți ca o babă nostalgică.

-Iartă-mă, acum vine : deschide-ți mintea ca și cum ți-ai dezlega șireturile și eliberează-te de cuvinte ca și cum ai azvârli o cizmă în capul celui mai mare dușman al tău. Nu sunt popă ca să-ți iert păcatele și nici judecător ca să ți le condamn. Eu sunt peretele cu care vorbești, fără teama de a fi considerat nebun.

-Ce jalnic sună când ești de partea cealaltă, s-a întristat Adela. Atâția ani am trăit într-o minciună, crezând că cine știe ce mare dudă slobozesc pe gură și îmi dau pe spate pacienții.

-Mie îmi place mult ultima frază, cea cu peretele, o consolă Maria. Dar nici restul nu sună rău.

-În fine, să zicem că sunt impresionată și încep să mă deschid.

Adela era deja plictisită de jocul ăsta care nu mai începea, riscând să-și strice tot cheful. Prea obosită ca să plece acasă, și-a întins picioarele pe canapea, lăsând pantofii să cadă cu zgomot pe podea.

-Ți-am spus vreodată că mama a fost asistentă medicală la o secție de psihiatrie? Acolo l-a cunoscut pe tata, era profesor universitar și șef de secție, iar câteva luni și-a făcut de cap cu ea, dându-i speranțe false. După care a aruncat-o ca pe un bandaj plin de puroi, care poartă urmele unei bube rușinoase. Buba aia rușinoasă eram eu și creșteam în burta mamei pe zi ce trecea, spre disperarea marelui profesor universitar șef de secție.

-,,Scapă de plod sau te dau afară din spital”, i-a spus, însă mama s-a încăpățânat să mă păstreze.

Biata de ea, frica de Dumnezeu a fost mai cumplită decât frica de păcat. A fugit la țară, la bunici, ca să nu-i afle nimeni rușinea, iar după ce m-a născut nu a răbdat-o sufletul să mă ducă la casa de copii.

-N-am știut că ai crescut fără tată, mi se pare foarte trist.

-Maria, tu chiar ești toantă. Trebuie să mă asculți, să fii empatică, nu să-mi torni oțet pe rană.

-Sare pe rană, expresia este să-mi torni sare pe rană.

-Maria!

-Tac.

-Când aveam vreo șapte ani și învățasem să spun poezii și să vorbesc frumos, mama m-a luat de mânuță și m-a urcat în tren ca să-l cunosc pe tata. Era tot profesor universitar și tot șef de secție, dar era și însurat, a treia oară, cu o doctoriță de la obstetrică ginecologie cu care făcuse și un copil. Se pare că plodul lor era mai reușit decât mine și hotărâseră să îl păstreze. Mă mine mă urâse încă de la stadiul de embrion, iar lucrul ăsta nu aveam cum să-l uit vreodată.

-Deci ai o soră ?

-Maria, dacă mai vorbești o dată, te arunc de la etaj. Da, am o soră, de aceeași vârstă cu mine. Nemernicul își împrăștiase sămânța prin tot spitalul. Am coborât cu mama din tren, dar nu ne aștepta nimeni pe peron, cum văzusem în filme. Aveam o mică valijoară în care ne înghesuisem singurele haine bune și câteva bucăți de plăcintă cu mere, făcută de bunica.

-,,Trebuie să ținem de bani”, îmi spunea mama, văzându-mă căscând ochii la vitrinele cu pizza și merdenele.

Ca s-o scurtez, l-am așteptat pe tata o zi întreagă în curtea spitalului. Eram obosită și flămândă, dar gândul că voi avea și eu un tată ca toți copiii mă făcea să rabd și să fiu cuminte.

-Uite-l, se apropie, m-a avertizat mama, cu vocea tremurând de emoție.

-Dar e mai bătrân ca bunicul, am exclamat eu.

Mi-l închipuisem mai tânăr și mai arătos, în schimb era un bătrânel, cu față de șobolan și mers greoi. Bine că nu-i semănam.

-Mă lași pe mine să vorbesc prima, ca să nu-l speriem.

Dar mama era cea speriată și, dacă n-aș fi fost eu agățată de fusta ei, cu siguranță ar fi rupt-o la sănătoasa.

Bătrânul acela care trebuia să-mi fie tată a trecut pe lângă noi cu atâta nepăsare, încât mama a înghețat. Biata de ea, se aranjase cât de cât, mizând pe tinerețea care îl cucerise pe boșorog cu opt ani în urmă.

-Bună ziua, domnule profesor. Nu mă mai țineți minte ?

Omul și-a văzut de drum ca și cum vocea mamei s-ar fi risipit în vânt, departe de urechile lui.

-Domnule profesor, sunt eu, Cătălina, sigur nu m-ați uitat. Am venit să v-o prezint pe fiica dumneavoastră.

În sfârșit s-a oprit și a catadicsit să ne privească. Era mai urât decât un șobolan și puteai să îi vezi scârba curgându-i prin vene și încordându-i mușchii.

-Habar n-am cine ești, vreo cerșetoare cu plodul după ea.

-Mama mea nu e cerșetoare, am izbucnit în plâns și i-am tras un picior în genunchi.

Nici n-am simțit palma care m-a pus la pământ, atât de iute fusese bătrânelul să-și lovească propriul copil.

-Cătălina, ai făcut o mare greșeală venind aici, a amenințat-o pe mama. Credeam că ai murit demult tu și rahitica asta pe care o numești copilul meu. Ia o sută de lei și dispari rapid.

Mama plângea lacrimile mele, dar eu eram puternică și nu aveam de gând să-i arăt bestiei că sunt slabă.

-N-ai inimă, ești un animal, i-a strigat mama. Am să te târăsc prin procese până mor, m-ai auzit ?

Ultimul lucru pe care biata de ea l-a primit de la tata a fost un mare scuipat. Cu asta se alesese de pe urma marelui profesor universitar și șef de secție – un plod rahitic și o flegmă.

Nici amenințarea cu judecata până la moarte nu a fost o mare brânză – la nici trei luni de la acea întâlnire rușinoasă, mama s-a prăpădit de un cancer depistat prea târziu.

Maria plângea în hohote ascultând povestea tristă a Adelei. Ar fi vrut să o îmbrățișeze, poate să se descarce împreună, dar își înfrânase pornirile.

-Tata avea 50 de ani la vremea aia, deși mie îmi păruse mai bătrân decât lumea. La mormântul mamei am jurat să mă răzbun și i-am cerut lui Dumnezeu să-l țină în viață până ce voi crește suficient de mare ca să-i pot face rău.

Peste 13 ani aveam să-l reîntâlnesc, dar nu-l mai fugăream într-o curte de spital, ci îi eram studentă. Dacă nu știai, am terminat și medicina, doar ca să am ocazia să fiu în preajma monstrului.

Toată facultatea știa că își înșală nevasta cu studente pe care le amenința că le pică, așa că nu mi-a fost prea greu să ajung în patul lui.

Parcă îi văd și acum privirea înmărmurită când i-am spus ,,tată,,. Pastila de Viagra îl făcuse să se arunce cu sălbăticie asupra mea și l-am lăsat să își ducă bucuria la bun sfârșit. Gâfâia ca un apucat, iar când am simțit că se apropie de orgasm, i-am strigat : ,, de ce-mi faci asta, tată?,,.

A făcut infarct sub ochii mei, implorându-mă să chem ambulanța. Așteptasem prea mult acea clipă, ca să o împart cu paramedicii. A murit ca un câine, în pielea goală și cu rușinea adânc înfiptă pe chip.

Lacrimile Mariei secaseră brusc, mărturisirea Adelei îi dădea fiori.

-Poate ar trebui să ne oprim, e cam târziu, iar mâine ai pacienți de la prima oră.

-Stai jos, n-am terminat. De la bunica aflasem că doctorița, ultima lui soție, îl obligase să o gonească pe mama și insistase să o convingă să avorteze. Urâta aia îmi răpise dreptul de a avea o familie, iar lucrurile nu puteau rămâne așa. La câteva zile după moartea tatei, am vizitat-o la spital.

M-a primit zâmbitoare, ca o văduvă fericită că a scăpat de o pacoste. Am ajutat-o să sară de fereastra cabinetului și toată lumea a crezut că și-a luat viața din pricina durerii pierderii soțului. Nu-mi rămânea decât să mă ocup și de toanta de soră-mea, ca să-mi pot vedea în liniște de viața mea.

-Adela, chiar nu vreau să mai ascult, a întrerupt-o Maria. Ce spui tu este foarte trist și îmi trezește amintiri dureroase. Știi doar că tatăl meu a fost psihiatru, profesor universitar și șef de secție și a murit în timpul unei partide de sex cu o studentă, iar mama s-a aruncat de la etaj de rușine. Am putea fi surori, știi?