Coralia se născuse într-o familie care nu o dorise niciodată, dar cum avorturile erau scumpe, părinții nu au avut încotro și au păstrat-o.

Obișnuită cu urlete și lovituri încă din faza embrionară, părea împăcată cu soarta ei. Când maică-sa a adus-o pe lume, la numai șase luni, după o bătaie zdravănă primită de la un soț cu mintea îmbibată în alcool, Coralia era atât de firavă, încât nimeni nu i-a dat vreo șansă.

Dar Dumnezeu avea alte planuri cu fata asta, așa că s-a îngrijit personal de soarta ei, până a pus-o pe picioare.

-Ei, poftim! Și eu tocmisem groapa la cimitir, s-a supărat taică-său, când doctorii i-au spus că fata va trăi. Tu să ai grijă de ea, a urlat la nevastă-sa.

Coralia plângea mult, tulburând zilele și nopțile părinților. Nici măcar somnul adânc de bețiv cronic al bărbatului nu rezista țipetelor ei de copil flămând și chinuit de colici.

-Fă-o să tacă, sau te strâng de gât! Vă scot în stradă pe amândouă.

Femeia începea și ea să plângă, temându-se pentru propria viață și ar fi dat orice să scape de acest copil din cauza căruia îndura bătăi nemiloase.

Nu se știe cum, Coralia a reușit să crească, învățând să devină imună la loviturile pe care ajunsese să le împartă în mod egal cu maică-sa.

De câte ori taică-său se îmbăta ieftin și vulgar, se enerva și ardea ca o flacără. Palmele lui se lipeau grele pe obrajii fetei, invocând te miri ce pretexte, după care își pregătea cureaua pentru nevastă.

-Cine vrea să îmi salute cureaua? Întreba rânjind, în timp ce pășea cu mers milităresc.

-Tată, te rog, încetează!

Bărbatul se enerva și urla, iar când urla, aveai senzația că nimeni nu mai respiră în casă. Maică-sa, strivită de neputința de a riposta, îndura bătăile cu dinții strânși.

De frica lui, cele două pășeau prin casă de parcă ar fi dezamorsat bombe, pentru că la cel mai mic zgomot, bețivul răbufnea.

Acest ritual se derula seară de seară, încât vecinii obosiseră să se mai îngrijoreze. Nici poliția nu mai părea interesată de caz, pentru că femeia bătută nu se plângea niciodată autorităților, iar Coralia consimțise și ea la acest cod al tăcerii.

Copila se ruga în tăcere să crească mai repede ca să poată pleca de acasă odată pentru totdeauna.

Ziua mult așteptată a sosit, iar Coralia a plecat la facultate, departe de coșmarul copilăriei.

Ca să se poată întreține, s-a angajat ca operator la o agenție de turism, unde lucra jumătate de normă, alături de alte cinci fete, toate studente.

Atmosfera era una apăsătoare, dar Coraliei nu-i păsa. Era obișnuită să se închidă în capsula ei, unde nimic nu o putea tulbura, chiar dacă celelalte fete o priveau ca pe o ciudată.

Șeful lor, un bărbat de 40 de ani, era tipul de om din cauza căruia femeile devin criminale. Libidinos și mereu insinuant în orice discuție, obișnuia să îți invite angajatele la o înghețată, după care le obliga să întrețină relații sexuale cu el, pentru a-și păstra locul de muncă.

Problema cu acest individ era că indiferent de ce variantă ar fi ales fetele, în final tot își pierdeau serviciul.

Dacă îl refuzau nici nu mai stătea la discuții, dacă acceptau, se plictisea de ele după câteva întâlniri și le îndepărta pentru a le înlocui cu rezerve proaspete.

Venise și rândul Coraliei să primească invitația la înghețată.

Fata acceptase fără să stea pe gânduri, pentru că maică-sa o învățase că bărbaților nu trebuie să le spui nu, niciodată. Habar n-avea ce urmărea șeful ei, astfel că invitația a bucurat-o.

Uitasem să vă povestesc că pe toți bărbații pe care îi întâlnise de-a lungul scurtei sale vieți, îi comparase cu tatăl ei, motiv pentru care se păstrase mereu la distanță.

Dar șeful chiar părea un bărbat de treabă, care putea să îi fie tată, așa că ce rost avea să îi refuze invitația de a merge la el acasă după înghețată ?

Bărbatul fierbea de dorință, tăbărând pe biata fata de cum au trecut pragul casei, însă ea l-a acceptat docilă, cum făcea mama în copilăria pe care încă nu o putuse uita.

Și -a închis ochii, lăsându-și trupul pradă gurii sălbatice a acelui animal dezlănțuit.

Își amintea că a strigat, fără să vrea, au, mă doare! , dar șeful a continuat să-i facă niște lucruri îngrozitoare. Din fericire nu duraseră prea mult...

-Jigodie ce ești! A plenit-o bărbatul. De ce nu mi-ai spus că ești virgină? Vrei să mă bagi la pușcărie? Urmărești să mă storci de bani, nemernico|?

Coralia tremura. Chiar toți bărbații erau ca tatăl ei ? măcar de i-ar fi explicat ce făcuse greșit!

Acum se căia amarnic că acceptase invitația, pentru că, într-o fărâmă de secundă, viața ei se întorsese la copilărie.

O amintire luminoasă, ivită din noianul de gânduri adunate prin sertarele minții, a făcut-o să zâmbească- era mama care îi stergea lacrimile scurse după prima bătaie. Singurul moment de tandrețe din toată copilăria ei chinuită.

-Nu mai plânge, Cora, o să treacă!

Cuvintele au fost ca o linguriță de miere după amarul vieții pe care o trăise. Coralia s-a ridicat din patul care îi furase virginitatea, ca o femeie plictisită de performanțele jenante ale bărbatului de lângă ea.

Încă o mai ustura urma palmei, iar gustul sărat al firicelului de sânge prelins de la buza de sus, cerea răzbunare.

A apucat cu ambele mâini o scrumieră de cristal greoi, așezată pe noptieră și, cu infinită grijă, i-a crăpat nemernicului țeasta care a plesnit ca un dovleac.

Anchetatorii au concluzionat că a fost legitimă apărare, dar Coralia știa că fusese mai mult decât atât.

Mâinile ei își doriseră să-l zdrobească pe cel care îi furase copilăria.