Au existat puseuri panicarde, ascunse sub mantaua largă a dezbaterilor, despre datoria tânărului român de a-şi apăra ţara la nevoie, în contextul încălzirii accentuate a jocului regional. Mulţi dintre noi, tinerii, am respins categoric însăşi ideea de înrolare deoarece am ajuns la concluzia deloc măgulitoare că ţara nu reuşeşte să ofere un preţ proporţional cu sacrificiul pe care unii ar trebui să-l facă în cazul unui ipotetic şi improbabil război.
Să fie doar oferta slabă, inatractivă a statului? Astfel că mi-am adus aminte de discuţia avută într-o zi de vară toridă cu un veteran de război...Bătrân, dar păstrând acel aer dintr-o epocă apusă, afişând o linişte uşor superioară, linişte dată de experienţa de viaţă pe care o căra cu mândrie pe umerii aplecaţi discret spre pământul unde ne întoarcem cu toţii, cu o ţigară fină, bine înfiptă între degetele noduroase, acesta mi-a expus cu generozitate o parte mică din amintirile sale de război, luptele din zona Stalingrad sau cele din Cehoslovacia.
L-am întrebat dacă a meritat toate sacrificiile făcute. Mi-a răspuns cu o naturaleţe greu de înţeles de către mine că a meritat şi că, pur şi simplu, şi-a făcut datoria faţă de ţară. Intrigat, l-am întrebat ce i-a oferit „ţara” în schimb. Uitare, mi-a răspuns. Autorităţile comuniste l-au marginalizat. Alături de acesta, au fost mii şi zeci de mii de soldaţi români care au luptat împotriva Uniunii Sovietice.
Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 au consfinţit înfrângerea României în cel de-al Doilea Război Mondial, soldaţii fiind trataţi în consecinţă. Din nefericire, o parte din tratament s-a perpetuat şi după 1989. Şi nu indemnizaţiile derizorii primite sau ajutoarele modice îl deranjau în mod deosebit, ci lipsa de respect, de consideraţie verificată şi demonstrată de spectrul politic şi social.
Valoarea foştilor combatanţi este vizibilă doar în momentele festive sau comemorative. Sunt plimbaţi ca nişte stafii, vestigii încă în viaţă, pe la toate ceremoniile şi apoi sunt trimişi acasă de către politicieni. Aceştia închid cufărul amintirilor, îl aruncă în pod şi lasă să se aşterne praful uitării peste el. Procesul este reluat obsesiv, maniacal în fiecare an.
Parafrazându-l pe Friedrich Nietzsche, toţi politicienii vorbesc despre veterani în astfel de momente, dar niciunul nu se gândeşte efectiv la ei. Este cu atât mai regretabil dacă ne gândim la veteranii de război ca martori ai istoriei. Ei sunt istoria în mişcare, vie, de la care putem învăţa. Pare-se că singurul interes legat de aceştia este ştiinţific, pentru istorici şi pasionaţii de istorie, ceea ce este puţin.
Aşadar, oferta statului este ineficientă deoarece nu porneşte de la respect, de la recunoaştere şi îşi atinge apogeul în obligaţie, nesinceritate, act formal şi propagandistic. Nu ai certitudinea unei posterităţi demne, unei recunoaşteri aşa cum ar trebui. Concluzia de faţă, coroborată cu sentimentul deprimant că nu ai pentru ce lupta cu adevărat, reprezintă mobiluri ale lipsei de entuziasm pentru „ţară”. Statul şi societatea trebuie să înveţe, înainte de toate, să-i respecte pe actualii veterani de război pentru a putea primi mai mult entuziasm de la cei care reprezintă rezervorul uman şi numeric în cazul unui viitor dezastru nedorit.
Recomandările noastre
