Progresele României au fost bune, constată Jeffrey Franks, iar din această observaţie, fie şi rostită într-o limbă aproximativă, puterea actuală poate desprinde următoarea concluzie: ne-am scos şi din inspecţia asta.
Ni se va tot zice la televizor că ne-au găsit cu unghiile curate, iar batista era apretată. Nici nu era greu, dacă am da crezare folclorului din ţările care s-au împrumutat de la finanţatori internaţionali ("Vine FMI, să ne facem că lucrăm!"). Această impresie pozitivă, pe fond, nu păleşte la avertismentul lui Adrian Năstase, fostul premier ştiind despre un acord secret cu FMI potrivit căruia îl vedem noi pe dracu’ la anu’. Şi nici la reacţia lui Dan Voiculescu, tremurând alături de compatrioţi, de la ăl cu barba sură pân’ la ăl cu ţâţa-n gură, din pricina datoriei publice externe ("o povară de 4.500 de euro pentru fiecare român, de la nou-născuţi la pensionari"). Fireşte, se subînţelege că am scăpa de aceste datorii doar aplicând "soluţiile Voiculescu".
Ca să fie însă şi mai bine decât acum, când sunt semne clare privind creşterea etc. etc, FMI e de acord, adică nici pe departe nu impune asta!, cu aducerea unor manageri privaţi din mediul internaţional. Simplu: dacă arcul guvernamental autohton, oricare ar fi el, nu e în stare să pună în fruntea companiilor de stat decât clientelă la curent cu legea lui "Om sunt cu tine, om eşti cu mine", să apelăm la firme internaţionale, care să recruteze manageri capabili. Pe aceste meleaguri, ideea nu e nici măcar nouă: momente importante ale istoriei noastre, cum ar fi declararea Independenţei sau Marea Unire, ne-au găsit cu manageri străini nu la companii de stat, ci chiar la conducerea statului în sine.
Aşadar, nefiind noi în stare, să vină străinii! Precum vedem urmărindu-l pe Jeffrey Franks, aceştia au o bună capacitate de adaptare la realităţile de la noi, începând cu o fluentă limbă română (oricum, mult mai inteligibilă decât cea vorbită de Nicolae Ceauşescu) şi încheind cu gaura din talpă ori cea din renumitul nostru covrig. Când străinii ne conduc prin manageri privaţi la companii ale statului român, treaba se pune pe roate, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări – exemplul turismului bulgăresc e cel mai des invocat.
Iniţiativa nu va aduce însă doar lapte şi miere. Importarea managerilor va aprinde spiritul patriotard în sânul teleopoziţiei, adică acolo unde agenda publică e făcută ferfeniţă cu consecvenţă. Se va pretinde din nou, ca pe vremea lui Iliescu, să nu ne vindem ţara. Va renaşte pseudo-naţionalismul dâmboviţean, omiţându-se că nu e vorba de o ocupaţie străină – totuşi, ei vin fiindcă îi chemăm noi. Vor fi vărsate lacrimi de crocodil pentru bieţii miliardari care conduc acum companiile de stat. Fără să ne alăturăm vocile unui asemenea cor, ar fi de menţionat, totuşi, câteva posibile neajunsuri ale aducerii unor străini în fruntea vajnicelor noastre companii de stat. De fapt, măsura în sine e necesară. Chiar lăudabilă şi profund europeană. Atâta doar că presupune şi riscuri: anume, ca managerii pe care îi va angaja statul român să se inspire de la anumiţi funcţionari ai Fondului Monetar Internaţional. Nu de la cei trimişi în România în mod special, ci, în general, aşa cum sunt percepuţi unii dintre ei de prestigiosul analist Joseph Stiglitz. În cazul în care acesta nu se înşală, reprezentanţii FMI au şi păcate: cunosc ţările în care ajung doar din lobby-ul hotelului luxos în care stau; îşi fac strategiile prin intermediul sistemului "copy/paste", schimbând doar numele ţărilor; se cred mai inteligenţi, mai puţin motivaţi politic şi mai şcoliţi decât cei din statele unde sunt trimişi, cu toate că, susţine tot economistul american, FMI nu reuşeşte mai deloc să recruteze studenţi de vârf de la cele mai performante universităţi.
Rezumând: după vizita înalţilor oaspeţi de la FMI, suntem bine. După ce ne vor face alţii treaba, va fi şi mai bine. Dar dacă e atât de bine, cum rămâne cu noi? Cel mai probabil, ca în bancul acela neaoş - pe care străinii dând năvală să fie şefi la noi îl vor înţelege puţin sau deloc - zis recent la Europa Liberă de un actor român de peste Prut, Anatol Durbală. Cică se întâlnesc doi români: "Noroc, Ioane!". "Noroc, Vasile!". "Cum o duci?". "Bine, mulţumesc! Dar tu?". "Şi eu bine". "Apoi, aşa ne trebuie, dacă suntem proşti".
Recomandările noastre
