Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Orgoliul și mândria sunt două sentimente profund umane, născute din conștiința de sine, din nevoia de demnitate și din dorința firească a individului de a-și găsi un loc și un sens în lume.
Originea lor comună - familia de trăiri sufletești legate de imaginea pe care omul o are despre propria valoare și despre raportarea sa la ceilalți - face ca ele să fie ușor de confundat; însă, deși seamănă la suprafață, între orgoliu și mândrie există o deosebire fundamentală.
Diferența dintre mândrie și orgoliu
Mândria se întemeiază pe realitate: pe merit, pe fapte, pe efort și pe conștiința liniștită a unei valori autentice. Ea apare atunci când omul a construit ceva, a înfăptuit ceva sau a rămas fidel unui principiu care îi justifică respectul de sine; mândria reprezintă satisfacția legitimă de a fi făcut ceva bine sau măcar de a fi participat la ceva demn și pozitiv. Poți fi mândru de părinții tăi, de țara ta, de un sacrificiu, de o victorie, de o construcție, de o idee sau chiar de faptul că ai rămas vertical într-o lume a compromisurilor.
Mândria autentică este un sentiment de bucurie, de plăcere, de demnitate și de încredere firească în propriile calități; ea este tăcută, sobră și demnă, nu cere aplauze. Un om mândru nu are nevoie să demonstreze nimic, nu are nevoie să umilească pe nimeni, pentru că faptele vorbesc în locul lui.
Orgoliul este cu totul altceva; el se hrănește din exagerare, din iluzia propriei superiorități și din nevoia obsesivă de confirmare din partea celorlalți. Orgoliul nu se bazează neapărat pe ceea ce omul este cu adevărat, ci mai ales pe imaginea grandioasă, nejustificată pe care și-o construiește despre sine și pe care încearcă să o impună lumii; el nu are nevoie de fapte, ci de o permanentă admirație, de validare și de supunerea celorlalți pentru a supraviețui.
O fragilitate zgomotoasă
De aceea, omul orgolios devine adesea fragil și agresiv și sfârșește aproape în ridicol, pentru că imaginea pe care o are despre el însuși este mai mare decât ceea ce este în realitate. Dacă mândria poate coexista cu modestia, orgoliul se împacă greu cu ea, pentru că orgoliosul nu caută doar respect, ci superioritate.
Departe de a fi o calitate, orgoliul este un defect, și încă unul important. „Sunt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru felul în care se comportă în lume, ca și când a fi orgolios ar reprezenta un titlu de glorie. În realitate, însă, ei confundă orgoliul cu mândria.
Orgoliul, prin contrast cu mândria, este zgomotos; el reprezintă versiunea patologică a mândriei, o mândrie exacerbată, ieșită din făgașul unei stime de sine sănătoase, hrănită de autoadmirație nemăsurată și care produce dispreț față de ceilalți.
În fond, diferența dintre cele două sentimente este simplă: orgoliul înseamnă să te crezi mai mult decât ești, în timp ce mândria înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ai reușit să devii.
Criza guvernamentală și propunerea lui Traian Băsescu
În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, fostul președinte al României, de la înălțimea celor zece ani în care a reprezentat România în lume, referindu-se la actuala criză guvernamentală, a acuzat partidele politice parlamentare de orgoliu. Astfel, în data de 2 iunie 2026, pe pagina sa de Facebook, scria: „Pentru partidele parlamentare, orgoliile, interesele de partid și ale clientelei politice sunt mai presus de interesele legitime ale țării.”
El a prezentat totodată și propunerea sa pentru ieșirea țării din această situație dezastruoasă: „Singura soluție credibilă și utilă pentru țară este menținerea Protocolului Alianței și desemnarea unui premier din partea PNL, altul decât Bolojan.”
Fostul președinte al României propune deci ca Partidul Național Liberal să dea în continuare premierul, conform protocolului, dar să renunțe la propriul său președinte, Ilie Bolojan, deoarece acesta nu este acceptat de Partidul Social Democrat, membru al Alianței celor patru formațiuni politice. Cu alte cuvinte, un partid istoric ar trebui să-și sacrifice propriul președinte pentru a corespunde exigențelor adversarului politic, pentru confortul psihologic și aritmetica altui partid.
Istoria Partidului Național Liberal și deviza „Prin noi înșine!”
Partidul Național Liberal nu este însă, un partid oarecare; el nu s-a născut într-un laborator electoral și nici într-un studio de televiziune. Înființat oficial la 24 mai 1875, PNL a fost primul mare partid politic modern din România, care avea să domine viața politică românească timp de decenii. Sub deviza „Prin noi înșine!”, liberalii au pus bazele dezvoltării economice a țării, promovând industrializarea, capitalul autohton și instituțiile bancare românești, prin care s-a redus dependența de capitalul străin.
Numele Partidului Național Liberal este legat direct de legislația prin care s-a realizat edificarea statului român modern, de obținerea Independenței de Stat și de realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Liberalii au fost, fără îndoială, arhitecții politici ai României Mari; în jurul lor s-a construit, cu toate limitele, contradicțiile și imperfecțiunile epocii, ideea unei elite de stat și a unei conștiințe naționale autentice.
Onoarea ca ultimă frontieră a unei națiuni
Există popoare care au pierdut războaie și au supraviețuit, state care au pierdut teritorii și s-au ridicat din nou, națiuni care au traversat foamete, dictaturi, ocupații, trădări și catastrofe istorice și totuși au continuat să existe. Dar nu există niciun popor care să fi supraviețuit cu adevărat după ce și-a pierdut onoarea. Pentru că onoarea este ultimul zid al unei națiuni, ultima frontieră invizibilă dintre demnitate și descompunere.
Onoarea înseamnă capacitatea unui om, a unui partid politic sau a unui popor de a nu se trăda pe sine chiar și atunci când compromisul îi poate aduce avantaje. Ea este punctul dincolo de care nu mai negociezi nimic, indiferent de costuri. Un om fără onoare poate avea succes, bani, funcții și influență, dar rămâne, în esență, un om degradat. Iar un popor alcătuit din oameni fără onoare nu mai este popor, este doar o populație care respiră biologic între două catastrofe istorice.
România are un trecut plin de umilințe și un prezent sufocat de compromisuri. Aproape întreaga noastră istorie modernă este o alternanță de genunchi îndoiți, obediențe și adaptări umilitoare la voința altora. Și totuși, din când în când, această țară a produs oameni care au înțeles că există ceva mai important decât supraviețuirea politică: onoarea.
Moștenirea lui Ion C. Brătianu și refuzul compromisului moral
Un asemenea bărbat de stat a fost Ion C. Brătianu (1821–1891), fondatorul Partidului Național Liberal, considerat de mulți istorici cel mai mare om politic român al secolului al XIX-lea. El a fost unul dintre pilonii Revoluției de la 1848 și ai Unirii Principatelor din 1859, contribuind decisiv la alegerea și consolidarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza și la construirea statului rezultat din unirea Moldovei cu Țara Românească.
Primul președinte al PNL, liderul liberal, a fost și omul politic care a adus în România dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, datorită căreia țara noastră a fost ridicată la rangul de Regat, sporindu-și considerabil prestigiul și suveranitatea pe plan extern. Prim-ministru în funcție, a asigurat cadrul politic și diplomatic al Războiului de Independență (1877–1878), conflict prin care România a rupt definitiv tutela Imperiului Otoman și și-a câștigat independența de stat.
Având în vedere toate aceste lucruri și multe altele, propunerea lui Traian Băsescu pentru partidul lui Ion C. Brătianu, deși are la bază, cu siguranță, buna intenție și buna credință - în speranța unei deblocări a impasului politic provocat de cele două partide tradiționale - este una dintre cele mai umilitoare formulate vreodată în politica românească postdecembristă.
A cere unui partid să-și renege propriul președinte doar pentru că așa dorește alt partid înseamnă să transformi politica într-o formă de castrare morală. Înseamnă să spui că liderii nu mai trebuie apărați, ci predați, că fidelitatea este negociabilă, că onoarea poate fi suspendată temporar pentru stabilitate.
Un posibil răspuns din istorie
De aceea, deși nu știm și nu vom ști niciodată ce ar fi făcut în această situație, este mai mult decât plauzibil că răspunsul lui Ion C. Brătianu pentru Traian Băsescu ar fi fost acesta:
„Nimic nu este mai important decât interesul național — cu excepția onoarei. Pentru că fără onoare nici interesul național nu mai poate exista. O națiune fără onoare nu-și mai apără interesele, le negociază până la dispariție, le tranzacționează, le amanetează, le transformă într-un târg perpetuu între frică și oportunism. Drama popoarelor mici este tentația permanentă a compromisului, iar România pare să fi făcut din compromis o filosofie de stat. Ne-am obișnuit atât de mult cu umilința, încât am ajuns să o numim realism politic, am început să confundăm supraviețuirea cu demnitatea și flexibilitatea cu coloana vertebrală.
Dar există compromisuri pe care un partid nu are voie să le facă niciodată. Iar acesta este unul dintre ele. Dacă Partidul Național Liberal ar accepta să-și sacrifice propriul lider doar pentru că așa dorește Sorin Grindeanu de la PSD, atunci și-ar semna singur certificatul de dispariție morală. Nu imediat, nu electoral, ci istoric.
Pentru că toate partidele care și-au pierdut onoarea au dispărut mai devreme sau mai târziu în neantul din care au venit. Unele au mai rămas o vreme pe hârtie, în sondaje sau în guverne. Dar erau deja moarte pe dinăuntru. Onoarea nu garantează victoria. Dar lipsa ei garantează degradarea.
Există momente în viața unui om și în viața unui partid când trebuie să alegi între avantaj și respectul de sine. Între putere și demnitate. Între funcții și verticalitate. Iar dacă alegi funcția sacrificând onoarea, atunci poate că meriți guvernarea, dar nu mai meriți respectul nimănui.”
Final
De aceea, propunerea făcută de Traian Băsescu nu este doar greșită politic, și profund toxică moral. Ea spune, în esență, că un partid trebuie să accepte să fie umilit pentru a participa la putere, dar un partid care acceptă asta încetează să mai fie partid; devine o anexă.
Nu cred că Partidul Național Liberal va face vreodată acest compromis, pentru că dincolo de toate erorile și decăderile sale, încă mai există în memoria acestui partid umbra Brătienilor. Iar un partid care își execută propriul lider la cererea adversarului nu mai are dreptul să rostească numele istoriei sale.
Un popor fără onoare poate continua să existe biologic. Poate avea alegeri, televiziuni, partide și statistici economice. Dar spiritual este deja mort.
Și nimic nu este mai degradant decât moartea morală a unei națiuni.
Recomandările noastre
