Dar dacă tot comentăm libertatea de expresie și comemorăm o tragedie ar fi normal, măcar puțin, să ne gândim și la ziariștii noștri, la cei mulți și necunoscuți, dispăruți sau penalizați și călcați în picioare pe nedrept. Măcar acum.

Chiar dacă nu s-au încheiat la cimitir și nu au fost stropite cu sânge multe tragedii gen ”Charlie Hebdo” s-au petrecut și în România, unde jurnaliștii nu au fost feriți de mii de abuzuri , comise asupra libertății de exprimare.

O mare parte dintre acestea s-au petrecut înainte de 1989 și, culmea, protagoniștii lor, mă refer desigur la victime, nu sunt recunoscuți și respectați nici astăzi.

Dimpotrivă, tot autorii abuzurilor, sau o parte dintre ei fac legea.

Înainte tot ce ținea de Nicolae Ceaușescu era considerat sfânt și orice cuvânt care, cu sau fără voia lui , aluneca pe alături era taxat cu cruzime. Foarte mulți șefi din presă trăiau din această meserie și reporterii pătimeau. Era greu să fii sancționat pentru o aberație. Pedeapsa însemna să fii terfelit prin ședințe, să ți se taie din leafă sau chiar să te trezești pe drumuri. Nu se compară niciodată aceste situații cu gloanțele, dar nici așa departe nu sunt.

Dintre sutele de situații, de care am auzit, sau pe care chiar le-am trăit, am să povestesc câteva. Să vedem, se compară cu ”Charlie Hebdo” ?

La început Parcul Izvor, cel care se găsește între stația de metrou cu același nume și Casa Poporului, fusese plantat cu brazi. Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită de lucru și a spus că acești arbori nu sunt buni pentru zona de câmpie. Într-o noapte toți au dispărut și au fost înlocuiți cu arbori specifici zonei de șes. Și cuvântul ”brad” a primit interdicție să mai apară în limba română.

La ziarul ”Informația Bucureștiului”, unde lucram, exista o rubrică de turism. Pe un colțișor de pagină, a apărut că orașul Sinaia este amplasat ”în cadrul feeric al brazilor” și a început o veritabilă furtună. Au fost multe ședințe în care s-a analizat superficialitatea întregului colectiv și apoi s-a trecut la sancțiuni punctuale. Au fost penalizați și dați afară mai mulți oameni. Familii serioase, cu copii, au fost zdruncinate de asemenea măsuri. Ore și săptămâni întregi cei care scăpaseră ”greșeala” au fost călcați în picioare de colegii lor.

Cu foarte mulți ani în urmă Cristian Țopescu transmitea un meci important de fotbal și a spus că Uzinele Fiat au trimis la meciul (din fosta Iugoslavie, parcă) 5000 de muncitori cu autobuzele proprii, pentru a-și susține echipa favorită. Și atunci a fost furtună și cel mai iubit comentator sportiv, din toată istoria României a dispărut de pe ecrane, poate mai bine de un an, sau chiar mai mult. Pentru cei mai tineri, care nu înțeleg de ce s-a întâmplat asta, precizez că Țopescu a evidențiat, cu bună știință faptul că patronii de la Fiat aveau grijă de salariații lor.

Atentatele la libertatea de exprimare au continuat și după 1989, chiar mai mult și mai urât. Știu mulți ziariști care au fost dați afară,  cu scandal, pentru o reclamă, adică pentru niște bani în buzunarul patronului.

Știu publicații întregi, care au fost sacrificate pentru jocuri politice. Oameni și familii au rămas pe drumuri și mulți dintre ei mai cred și astăzi că nu au fost buni și au greșit. Ei sunt nevoiți să facă plecăciuni chiar în fața celor care le-au dat un șut în fund, sau se gândesc și acum că era mai bine să tacă din gură și să vadă doar o parte a realității, pentru că doar așa ar fi trăit liniștiți și astăzi.

Probabil în primul rând din vina lor ziariștii din România nu se bucură, printre concetățenii lor, de faima celor din Franța. Nu prea este corect (am muncit și acolo într-o redacție) pentru că ei au condiții mult mai bune din toate punctele de vedere. Dar dacă tot comentăm libertatea de expresie și comemorăm o tragedie ar fi normal, măcar puțin, să ne gândim și la ziariștii noștri, la cei mulți și necunoscuți, dispăruți sau penalizați și călcați în picioare pe nedrept. Măcar acum.