– Ileana Ilie Ungureanu: Ai fluturat triumfător tricolorul la Polul Nord, în cel mai greu maraton al lumii, ce simți când se vorbește despre tine ca despre un erou, un model pentru alții?

– Tibi Uşeriu: E o exagerare. Cred că România e în căutare de modele și de eroi. Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi sunt modele. Eu controlez foarte bine partea psihică, dar sportiv nu sunt, pentru că nu am cum să ajung în șapte ani de zile, de când am început eu să alerg, la performanțele unui sportiv cu experiență de 20-30 de ani.

-Și totuși, ai apărut de nicăieri și l-ai întrecut pe Frank Fumich.

– Frank Fumich e unul dintre cei mai buni sportivi din lume pe anduranță, dar pentru că el dormea cu trei ore mai mult decât mine – eu dormeam doar 45 de minute – , am condus cursa de la început și până la sfârșit. Pot să-mi controlez foatre bine corpul prin minte. Ei noaptea se odihneau și eu alergam. Ei au avut aproape 50 de ore de somn și odihnă controlate de organizatori, iar eu am avut aproape 20, dintre care 14 ore de somn. Plus că eu am și simțul acesta al supra viețuirii bine dezvoltat încă din copilărie. La 9 ani, când m-a dat tata slugă la stână, ciobanul m-a trimis noaptea în vârful munților, unde erau și urși și lupi, să caut oile pierdute. Pentru mine nu există frică.

– Un episod pe care îl povestești detaliat în cartea autobiografică „27 de paşi”. Apropo de trecut, acum, după ce ai făcut performanţă pe plan sportiv amator, mai simți eticheta de pușcăriaș?

– Asta o să-mi rămână pentru totdeauna și m-am obișnuit cu ea. Am fost pușcăriaș și nu am cum să șterg cu guma 10 ani din viața mea. Tinerețea miam petrecut-o închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. 10 ani de zile n-am învățat nimic, ci am încercat doar să mă autoeduc, să meditez ca să devin o legumă, să nu am cerințele fizice pe care le are orice om. Mi-am irosit poate cei mai frumoși ani din viață.

– Ultramaratoanele, plus implicarea în numeroase proiecte sociale şi de mediu, înseamnă și o reparație morală față de tine și față de societate, în general?

– Cel puțin față de societatea românească eu nu am nicio remușcare. Nu m-am gândit niciodată să alerg cu steagul României la Cercul Polar ca să-mi spăl păcatele pe care le-am făcut în Germania. Sincer, în ultimii cinci ani de zile nici măcar nu mi-am mai adus aminte că am fost în pușcărie în Germania. Au trecut 20 de ani de atunci. Am uitat efectiv persoana care a făcut chestiile alea. Mi-am acceptat trecutul, m-am împăcat cu el. După care m-am regăsit în alergarea asta de anduranță, în partea asta extremă.



– Parcă ești un masochist care s-a obișnuit cu suferința și o cere. În tinereţea ta aventuroasă – pe care o descrii foarte bine în cartea „27 de pași”– povestești despre bătăile crunte aplicate de părinţi, evadări, jafuri armate comise în Germania şi Austria, o tentativă de omor, interlopi din mafia sârbească și ani grei de închisoare. Și în continuare trăiești o viaţă la extreme.

– Cred că vorba aia cu lupul care își schimbă părul, dar năravul ba, e reală. Nu sunt de fier, și prin mine curge sânge, sunt o persoană extraordinar de sensibilă. Doar că mă transformă chestiile astea. În carte descriu foarte bine masca pe care o purtam la jafurile armate. O dată ce-mi puneam cagula mă transformam în altul. Țin minte că atunci când umblam cu armele fără mască începeam să transpir din cauza emoțiilor, iar când îmi puneam masca pe față nu mai eram eu, cumva deveneam altcineva, o persoană rece, fără scrupule. Poate și competiția asta pe care o domin în ultimii doi ani de zile are de-a face cu masca aceasta.



„Au fost persoane care nu au vrut să aibă de-a face cu mine pentru că sunt un pușcăriaș”

– Te consideri un om norocos?

– Nu. Dimpotrivă. Pentru norocul ăsta de acum am muncit. Nu mi-a dat nimeni nimic gratis. Norocul că nu am fost împușcat? Poate. Norocul că nu am murit în pușcărie? Și ăsta e un noroc. Noroc poate fi și că îmi termin cursele cu bine. Dar în spatele acestei povești e foarte multe muncă și dedicație.

– Norocos pentru că ai avut șansa să te reabilitezi. S-o recunoaștem: închisoarea e un loc damnat în ochii noştri.



– Din perspectiva asta sunt întradevăr norocos. Închisorile din țară sunt pline de recidiviști, nimeni nu le dă nicio șansă să se reabiliteze cu adevărat. Eu am fost în două programe de reabilitare. Am avut noroc și cu fratele meu, care nu m-a părăsit niciodată, cu familia care a stat lângă mine și la bine, și la rău. Dar la schimbarea mea am lucrat foarte mult în timpul detenției. Tu singur trebuie să-ți recunoști problemele , iar schimbarea trebuie să vină din tine. De-aia zic că norocul mi l-am creat eu. Și cred cu tărie că o a doua șansă merită oricine.

– Prejudecăţile legate de închisoare nu-i ocolesc nici pe angajatori.

– Așa este. Nimeni nu mai are încredere în tine după ce ieși din închisoare. Pentru societate rămâi un criminal, un hoț, un pușcăriaș. Și nici eu nu fac excepție. Au fost persoane care nu au vrut să aibă de-a face cu mine pentru că sunt un pușcăriaș. Reabilitarea și reintegrarea în societate a deținuților ar trebui să fi esențiale și în România. În Germania sunt multe programe post-detenție, iar rata de recidivă este de 17%. La noi trece de 70%.

– Pe tine te consideri reabilitat?

– Cred că sunt reabilitat 100%.

– Privind înapoi, ai vreun regret? Este ceva de care ți-e rușine?

– Nu. De ce să-mi fie rușine? Dacă ascundeam trecutul meu și trăiam toată viața cu povara asta, da, poate mi-ar fi fost rușine. Dar așa nu-mi este. Nu regret nici trecutul și nici faptele pe care le-am făcut. Au fost decizii luate de mine la un moment dat. Și la fel ca acum și atunci credeam în ceea ce fac.

– Cum arăta o zi din viaţa ta în închisoarea de maximă securitate?

– La ora 5 dimineaţa sună goarna. Deţinutul 2800 sare din pat. Dezbracă pijamaua de hârtie şi îmbracă un costum albastru, standard. Face patul. Trec 2 minute şi 17 secunde până când o mână îi deschide vizeta, însoţită de un zdrăngănit de chei. 2800 trebuie să fie în picioare în faţa patului. Aşa e regula. Un necunoscut îl priveşte fără nicio vorbă. Apoi, 2800 se spală pe faţă şi pe dinţi. Aşteaptă. Orele trec chinuitor. I se aduce o mâncare anostă. Deşi nu-i e foame, mănâncă. Are de aşteptat cam 10 ore până să fie scos afară, printr-un tunel, la plimbare. Singur, fără alţi deţinuţi. Curtea închisorii e mică. Plimbarea din jurul piscinei are fix 27 de paşi.

– De unde și titlul cărții.

-Devenisem o piesă de mobilier, alături de celelalte din celulă. Cei 27 de paşi pe care îi număram de sute de ori la plimbările zilnice m-au bântuit şi în maratoane, şi în pregătirile pentru aceste competiţii.

„Am fost la un pas să mă sinucid, pentru că nu mă mai regăseam în realitatea de om liber”

– Cu mintea și experiența de acum, ai trăit ceva mai rău decât arestul?

– Întoarcerea mea acasă a fost mult, mult mai grea decât perioada de detenție. Timp de șase luni de zile am trăit un coșmar. În fiecare zi am vrut să mă duc să mă sinucid sau să mă întorc înapoi în penitenciar.



– De ce reacomodarea la viaţa de om liber a fost un șoc?

– Creierul s-a obișnuit atât de bine în penitenciar, încât nu m-am mai regăsit în realitate. În închisoare trăiam ca o legumă, fără să gândesc. După eliberare, culorile, luminile, vocile, tot ceea ce se întâmpla pentru mine era străin. Eram un om la 35 de ani, care se comporta ca un copil. Nici să mă duc să-mi iau mâncare nu mai știam. Efectiv așteptam să mi se dea. Îți dau un exemplu: am ajuns acasă, la Tășuleasa Social, am mers seara în cameră, m-am pus în pat, m-am trezit dimineața, m-am îmbrăcat în hainele pe care le aveam și am așteptat să mi se deschidă ușa. Mintea mea nu mai procesa, nu știa că pot să ies, că sunt liber. Gândul ăla că nu mă mai regăsesc în lumea asta îmi venea în fiecare zi. Și atunci mi-am și pregătit la un moment dat să mă sinucid. Pe urmă miam făcut bagajul să plec înapoi, în pușcărie.

– Crezi că un om se poate schimba?

– Dacă schimbarea mea este adevărată sau nu se va dovedi peste 30 de ani. Acum să zic că 100% sunt un om schimbat și că 100% nu o să mai ajung în nu știu ce situații, nu pot. Dar cred că toți avem puterea de a ne controla dorințele mai puțin ortodoxe și putem să-l dezvoltăm pe celălalt eu din noi, care să–l țină sub control pe cel rău. Istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Trecutul nu poate să spună ultimul cuvânt în viața ta.

„Teama că am să devin ca tatăl meu m-a făcut să mă țin departe de o relație împlinită cu un copil”

– Cu ce se ocupă acum Tibi Ușeriu?

– După ce m-am întors de la Cercul Polar a urmat recuperarea. Acum am început din nou pregătirea pentru următoarea cursă, pe plan amator. Personal, mi s-a terminat concediul și avem multe proiecte în lucru. Lucrez la Tăşuleasa Social, unde mă ocup de partea de sport. Organizez maratonul Via Maria Theresia, sunt implicat în proiectul „Școala de mers pe munte’’. Avem multă treabă.

– Te gândești și să-ți întemeiezi o familie?

– Mă gândesc, dar m-am ferit până acum.

– De ce? Nu ai încredere în tine că o să fii un tată bun?

– Tot timpul am avut o reținere. De fiecare dată am cam dispărut din relație când a venit vorba de familie. Cred că inconștient m-am gândit că e posibil să devin ca tata. Frica asta că am să devin ca el m-a făcut să mă țin departe de o relație împlinită cu un copil.

– O familie ar fi o piedică și în calea ambițiilor tale sportive?

– Nu m-ar împiedica în performanța mea, dar probabil că nu aș mai risca foarte mult. Acum eu pot să risc, nu am nimic de pierdut.

– Mama ta a citit cartea?

– Da. Dacă aș fi avut relația extraordinară pe care o am acum cu mama, cred că aș fi fost cel mai fericit copil din lumea asta.

– Regretă corecțiile fizice pe care ți le-a aplicat?

– Nu. De fiecare dată îmi zice că am meritat bătăile. Ea motivează orice gest: m-ai făcut de rușine în tot orașul și de aia ți-am strâns degetele în ușă. Sau ți-am dat cu chitara în cap pentru că ai spart geamul vecinei și mi-ai luat ultimii bani pe care eu îi avem de mâncare. Vine și cu motivația că așa i s-a întâmplat și ei când era copil. Și am înțeles-o. Ea a avut un tată vitreg violent, un soț care a bătut- o până a băgat-o în comă de câteva ori, deci a trăit într-o teroare extraordinară din cauza asta.

– Dar tatăl tău a aflat despre carte? Mai țineți legătura?

– Nu ținem legătura. O dată l-am luat la autostop, dar nu m-a recunoscut, ceea ce a fost foarte bine. Cu siguranță se uită la televizor și a auzit de mine. Avem o soră vitregă, care pune poze pe Facebook și mă mai uit din când în când să văd cum arată. Abia dacă îl mai recunosc.

– De ce ai simțit nevoia să scrii cartea autobiografică „27 de paşi”: spovedanie sau teama că trecutul tău sumbru va fi făcut public de alții?

– Nu am simțit nevoia să scriu această carte. Anul trecut, după ce m-am întors de la Cercul Polar, (mai ales) presa de la noi, din Bistrița, a început să scrie despre mine și maratoane, dar la final apărea mereu întrebarea: Voi știți trecutul lui Tibi Ușeriu? Ce a făcut? Pe cine vreți să transformați acum în erou? Se știa că am avut probleme cu legea, se șușotea pe la colţuri, dar niciodată nu au putut să vină cu dovezi.

– Deci celebritatea a făcut să nu mai poți să-ți ascunzi trecutul.

– Nu l-am ținut niciodată ascuns, doar că nu am vorbit despre viața mea neîntrebat. Sunt recuperat din punct de vedere juridic.

– Care e următoarea ta provocare?

– Plec în deșert. Am zis că dacă am înghețat de frig la Cercul Polar, în iulie am o cursă în deșert. Cursa pleacă din America, are 220 kilometri în deșert, la temperaturi de plus 47 de grade Celsius. Este o cursă la care nu a participat niciun român în 37 de ani, de când există competiția. M-am gândit să trec de la o extremă la alta să văd dacă sunt în stare. Acum încerc să mă obișnuiesc cu sauna și e groaznic. Corpul meu a fost obișnuit la temperaturi scăzute. În septembrie, plec din nou la Turul Giganţilor din Alpi. Ca sportiv amator, acesta este planul meu pentru anul acesta.

– Dar pe termen mediulung ai un obiectiv, o țintă?

– Ținta mea a fost de la început să termin cele mai grele cinci sau 10 competiții din lume. Dacă pot să le și câștig și să fac o figură frumoasă, atunci e și mai bine.

„Evenimentul zilei” redă interviul integral cu Tibi Ușeriu în ediția online.