Alocații. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Țara cu cele mai mari alocații. Într-o lume în care costurile cu creșterea unui copil cresc de la an la an, sprijinul financiar oferit de stat sub forma alocației pentru copii devine un indicator esențial al politicilor sociale.
Deși aproape toate țările dezvoltate oferă forme de sprijin familial, diferențele între sumele acordate sunt uriașe – unele guverne acordă sute de euro pe lună, în timp ce altele oferă echivalentul a câțiva dolari. Aceste disparități reflectă nu doar puterea economică a statelor, ci și viziunea acestora asupra rolului protecției sociale.
Țara cu cele mai mari alocații
Luxemburg, una dintre cele mai prospere țări din lume, deține în mod constant un loc fruntaș în topurile privind sprijinul financiar oferit familiilor. Alocația de stat pentru copii începe de la 299,86 euro/lună pentru primul copil și crește odată cu numărul de copii din familie și cu vârsta acestora. În plus, părinții primesc suplimente importante:
- +22,81 euro pentru copii între 6–11 ani
- +57,24 euro pentru copii de peste 12 ani
- +298,87 euro pentru fiecare copil suplimentar, în cazul familiilor cu trei sau mai mulți copii
Euro. Sursa foto: Pixabay
Astfel, o familie cu trei copii, dintre care unul adolescent, poate primi lunar în jur de 980 euro doar din alocații.
Luxemburg nu este singurul stat cu alocații generoase. Alte țări din nordul și vestul Europei, cum ar fi Norvegia, Germania sau Franța, oferă sume considerabile, dar Luxemburg iese în evidență prin politica sa pro-familie coerentă, combinată cu un nivel de trai ridicat și un sistem fiscal care sprijină activ părinții.
Explicația constă în filosofia socială a statului luxemburghez, care tratează familia ca pe o investiție națională. Sistemul lor de prestații sociale este gândit pentru a încuraja natalitatea și echilibrul între viața profesională și cea personală. În plus, nivelul foarte ridicat al PIB-ului pe cap de locuitor (peste 120.000 dolari, conform FMI 2024) permite astfel de cheltuieli fără a destabiliza bugetul național.
Țara cu cele mai mici alocații
Dacă în țările europene alocația este un drept garantat prin lege, în multe state africane sau din Asia de Sud sprijinul pentru copii lipsește cu desăvârșire. Un exemplu grăitor este Tanzania. Cu o populație tânără și o natalitate ridicată, Tanzania nu oferă nicio formă de alocație universală pentru copii.
Copii Tanzania. Sursa foto Pewels
Deși guvernul implementează ocazional programe de sprijin pentru familii vulnerabile, acestea sunt fragmentate, dependente de finanțări externe (ONG-uri sau instituții internaționale) și nu acoperă nevoile reale ale populației. În zonele rurale, unde locuiește majoritatea populației, părinții se bazează pe agricultură de subzistență și nu primesc nicio formă de sprijin regulat pentru creșterea copiilor.
Diferențele dintre Luxemburg și Tanzania sunt ilustrative pentru decalajele globale privind sprijinul social. Însă chiar și între țările dezvoltate, contrastul este evident. De exemplu:
- Germania: ~250 euro/lună/copil
- Franța: între 140 și 450 euro, în funcție de numărul de copii și venitul familiei
- Norvegia: ~120 euro/lună/copil
- SUA: Nu oferă o alocație universală pentru toți copiii; sprijinul se face prin credit fiscal pentru copii (Child Tax Credit), care depinde de venituri
- România: în 2025, ~300 lei (~60 euro)/lună/copil, printre cele mai mici alocații din UE
În multe țări în curs de dezvoltare, părinții nu primesc absolut nimic de la stat. În India, spre exemplu, există unele programe de asistență socială (Midday Meal Scheme, ICDS), dar fără alocație propriu-zisă.
Alocația ca instrument de politică publică
Pentru statele dezvoltate, alocația pentru copii nu este doar un ajutor financiar, ci un instrument de politică demografică. În fața scăderii natalității și a îmbătrânirii populației, țările ca Luxemburg, Franța sau Germania încearcă să stimuleze familiile să aibă mai mulți copii, oferind sprijin constant, scutiri de taxe, servicii de îngrijire gratuite sau subvenționate.
În schimb, în statele sărace, unde natalitatea este deja ridicată, guvernele nu își permit susținerea financiară a fiecărui copil și preferă să investească în infrastructură educațională sau sanitară (acolo unde există resurse minime).
