La 11 aprilie 1945  ziarul The New York Times titra îngroșat : Menajeria de sticlă a fost votată cea mai bună piesă a anului, potrivit criticilor.

Cum nu  au trecut decât 79 de ani de la prima reprezentație, o putem considera o piesă încă tânără care atrage publicul indiferent de vârstă, aspect ce mi-a creat reale dificultăți în a găsi patru locuri așezate într-o vecinătate cât de cât acceptabilă.

Faptul că Teatrul Mic îți oferă șansa de a privi spectacolul și de pe scenă, așezat în imediata apropiere a actorilor,  mi se pare o chestie fantastică. Le vezi trăirile ca și cum ai fi într-un cinematograf 3D, le simți căldura respirației, ba chiar te privesc adând în ochi la anumite replici, de înțepenești de emoție și de rușine.

Cineva  întreba,  înainte de spectacol,  ce înseamnă menajerie, semn că aterizase acolo dintr-o absolută întâmplare, dar la final  aplauda ca un apucat cuprins de patima teatrului pe care îl descoperea  pentru prima dată. Ceea ce este absolut îmbucurător – în definitiv, nu-i musai să ne documentăm înainte despre ceea ce urmează să se întâmple pe scenă.

Povestea e cam așa : într-un decor încărcat de detalii și simboluri,  aflăm dramele și trăirile unei familii descompletate de plecarea tatălui, a cărui figură încă domină întreaga lor existență.

Fiul lăsat în urmă trebuie să își asume responsabilitățile de bărbat nevoit să-și întrețină mama și sora, în detrimentul propriei fericiri ce trebuie sacrificată de dragul familiei.

Actorul Alexandru Voicu este cel care duce povara personajului principal Tom Wingfiel, iar imaginea lui pare desprinsă pe de afișele din anul 1944, când vă spuneam că a avut loc prima reprezentație a piesei. Mi-a plăcut mult să-l văd în rolul fiului care-și detestă propria existență,  măcinat de gândul de ducă și de neputința de a-și abandona sora, amuzant pe alocuri, sarcastic până la limită, îngăduitor cu o mamă care-i scoate din minți și pe spectatori.

Mama (Liliana Pană)  e întruchiparea egoismului pur, se consideră o martiră care a fost nevoită să-și refuze orice bucurie pentru a se îngriji de o fată infirmă și un fiu nerecunoscător.

Actrița Liliana Pană întruchipează cu un firesc fascinant rolul mamei care te pune pe fugă, dramatică, exagerată, insistentă, veșnic nemulțumită de cei din jur, tipologie nemuritoare, indiferent de secolul în care se joacă această piesă.

Irina Rădulescu joacă rolul Amandei (fiica infirmă) și este creatoarea menajeriei și a dramei spectacolului. Totul pare să se învârtă în jurul ei : hadicapul pe care încearcă să și-l ascundă este motivul zbuciumului mamei disperate să îi găsească un soț cât mai curând, dar și al fratelui care încearcă să descopere un echilibru în viața inutilă pe care este nevoit să o trăiască.

Personajul Jim O’ Connor sub care se ascunde actorul Tudor Istodor,  te scoate puțin din ritm, apare în scenă ca prințul mult așteptat, gata să sărute prințesa și s-o preschimbe în zână.

Dar Menajeria de sticlă nu e un basm, nimeni nu se transformă în nimic, Făt Frumos nu există, iar personajele nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneți.

E cea mai frumoasă piesă a anului, în caz că ați uitat ce spuneau cronicile americane, e caldă, profundă, provocatoare, ca o ploaie rece de vară ce te trezește din amorțeală.

Long story, short, Menanejeria de sticlă a Teatrului Mic nu trebuie să lipsească din listă voastră scurtă de spectacole pe care le-ați recomanda unui iubitor de teatru.