Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Ne plângem astăzi de Nicușor Dan. Îl criticăm continuu, îi reproșăm ezitările, deciziile, lipsa de decizii și felul în care România continuă să se afunde în criză. În opinia mea, dacă va continua astfel, mandatul lui riscă să rămână în istorie ca unul dintre cele mai slabe mandate prezidențiale și nu doar din România.
Dar, înainte să ne declarăm cu toții surprinși, dezamăgiți și supărați rău, poate ar trebui să ne uităm și la felul în care actualul președinte a ajuns la Cotroceni.
Pentru că președinții nu apar așa, singuri în funcție, ei sunt aleși. Iar între promisiunile lor și dezamăgirile noastre există un moment pe îl cam ocolim: votul.
Suntem ceea ce votăm. Nu în sensul că fiecare alegător seamănă cu omul pe care pune ștampila, ci în sensul că votul arată ce dorim, ce ne place, ce trecem cu vederea și ce considerăm suficient pentru conducerea unei țări.
De la “ne-a trecut glonțul pe lângă ureche” la “ne-a dezamăgit”
Povestea actualului mandat începe cu anularea alegerilor din decembrie 2024. Au existat o hotărâre a Curții Constituționale, documente declasificate și niște explicații oficiale.
Doar că raportul complet, promis în campanile de Nicușor Dan, dar și după ce a devenit președinte, a tot continuat să fie amânat.
Pentru mine, explicațiile oferite până acum nu închid deloc subiectul. Și, după atâtea promisiuni, am ajuns să mă îndoiesc că voi vedea vreodată clarificarea pe care o aștept.
O asemenea decizie, cu efecte atât de mari asupra încrederii în democrație, cere explicații pe măsură. Cetățeanului român nu i se poate cere să accepte totul doar pentru că autoritățile îi spun că au avut motive.
Revenind, o parte dintre români s-a bucurat în 2024 de anularea alegerilor. “Ne-a trecut glonțul pe lângă ureche”, spuneau destui atunci. Ușurarea a luat locul întrebărilor, iar rezultatul convenabil a devenit, pentru mulți, justificarea suficientă a întregii decizii.
Au urmat în 2025 alte alegeri, cu alți candidați. Unii erau oameni cu multă experiență politică și administrativă, un fost prim ministru, un fost șef de serviciu secret, figuri noi, promisiuni de schimbare. Electoratul român chiar a avut de unde să aleagă în primul tur. Apoi, în turul al doilea, o bună parte a dezbaterii publice s-a redus din nou la frică.
Să nu vină rușii. Să nu explodeze euro. Să nu se prăbușească bursele, țara. Să nu se închidă granițele, să nu ieșim din UE, NATO. În această atmosferă, Nicușor Dan a fost prezentat drept garanția normalității și a stabilității.
Astăzi, printre cei care îl critic vehement se află și oameni care l-au susținut cu entuziasm. Au tot dreptul să o facă. Un vot nu este un contract de tăcere pentru cinci ani. Dar dreptul la critică nu anulează obligația de a reflecta asupra propriei alegeri.
Ce au verificat înainte? Ce i-a convins? Ce rezultate au contat? Și câte semne de întrebare au ignorat pentru că li se spusese că alternativa este de neacceptat?
Nu sunt Baba Vanga. M-am uitat la omul propus
Eu nu mă simt vinovată pentru această alegere. Am avut rezervele mele înainte de votul la prezidențiale și am văzut riscuri pe care alții preferau să nu le discute.
Nu sunt Baba Vanga și nu pretind că pot prezice viitorul. Sunt un om cu o oarecare experiență, cu simțul răspunderii, care urmărește scena politică de peste trei decenii. Am văzut lideri ridicați pe piedestal, campanii construite pe emoție și oameni transformați peste noapte în salvatori.
Tocmai de aceea, pentru mine întrebarea esențială a fost simplă: ce anume din activitatea lui Nicușor Dan sau a contra candidatului său demonstra că poate conduce politic România într-o perioadă dificilă?
Meritele academice din liceu sunt meritele din liceu și nu țin loc de capacitate de negociere, de organizare, de decizie sau de conducere. Activismul civic are valoarea lui. Dar nici el nu poate fi considerat dovada că un om poate gestiona la un nivel atât de înalt relațiile dintre instituții și poate construi un acord politic atunci când țara are nevoie de el.
Mai este ceva la care eu mă uit cu mare atenție: capacitatea de muncă a omului și rezistența la stres. Sinceră să fiu, am cunoscut oameni politici care stăteau de dimineața până seara în ședințe, negocieri, întâlniri, mergeau seara și la emisiuni tv, iar a doua zi o luau de la capăt. Mă uimea întotdeauna capacitatea asta a lor de rezistență fizică, dar mai ales psihică. Într-o funcție înaltă, este obligatoriu să ai această capacitate și să fi fost dovedită anterior.
Ori, Nicușor Dan, celebru prin absență la primăria Capitalei, a arătat în mod evident că nu e omul care poate sta în stres și muncă în folosul public 10-12-14 ore pe zi.
Înainte de a fi ales președinte, a fost ales primar general. Cu atât mai mult trebuia discutat bilanțul său concret: cât timp a dedicat muncii sale, proiecte, termene, rezultate, blocaje depășite, echipe conduse. Ce a finalizat? Cum a lucrat? Ce a demonstrat în situațiile în care nu era suficient să ai dreptate, ci trebuia să obții și un rezultat?
Acestea erau întrebările relevante înainte de alegere. Răman valabile și acum.
În 2004 am început să confundăm salvatorul cu președintele
În opinia mea, firul acestei povești trebuie urmărit până în 2004. După retragerea lui Theodor Stolojan, Traian Băsescu a devenit candidatul Alianței D.A. și, apoi, președintele României pentru două mandate.
Îmi amintesc bine atmosfera: entuziasm, promisiunea schimbării, convingerea că venise omul care va pune țara în ordine, radicalizare a discursului.
Pentru o parte dintre susținători, critica la adresa lui devenise aproape o dovadă că ești de partea adversarului.
Au urmat zece ani în care conflictul a ocupat centrul vieții publice. România a trecut prin criza economică mondială, iar răspunsul politic intern a însemnat austeritatea dureroasă din 2010: reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor și majorarea TVA de la 19% la 24%. Reducerea cu 15% a pensiilor a fost anunțată și susținută, dar blocată în final de Curtea Constituțională.
Nu pun criza mondială în seama unui singur președinte. Îi reproșez totuși măsurile dure luate și suportate de români în timp ce unii dădeau tunuri financiare și erau în apropierea lui.
Din acea perioadă au rămas și controverse grave privind raporturile dintre politică, servicii și justiție, suspiciuni. Avem suficiente fapte și cazuri concrete publicate de presă ca să susținem asta.
După președintele conflictului, președintele absenței
În 2014 a apărut aproape de niciunde Klaus Iohannis. Crin Antonescu se retrăsese de la conducerea PNL și din cursa prezidențială după rezultatul slab al partidului la europarlamentare. Și iar promisiuni: omul sobru, serios, occidental, neamțul care urma să aducă disciplină și un alt fel de politică.
Și el a primit două mandate, adică tot zece ani.
Ce am avut? O președinție tot mai îndepărtată de cetățean. Multă solemnitate, fast, puține explicații și o ruptură între viața de la Cotroceni și viața celor care îl trimiseseră acolo. Imaginea deselor călătorii de lux și a confortului prezidențial în timp ce oamenii nu o duceau tocmai bine, nu are cum să fie ștearsă din memoria colectivă.
După zece ani de conflict, am primit zece ani pe care eu îi asociez cu absența și autosuficiența.
Iar la capătul lor, în locul unei analize serioase a acestei experiențe de douazeci de ani!!!, ne-am întors la aceeași formulă electorală: trebuie să votăm un om pentru a ne apăra de altul.
Dezamăgirea nu ține loc de responsabilitate
Nu susțin că toți alegătorii lui Băsescu, Iohannis și Nicușor Dan sunt aceiași. Nici că au votat din aceleași motive. Susțin că la noi este evident că s-a repetat un mecanism: teama de adversar a înlocuit prea des evaluarea reală a candidatului susținut.
De peste două decenii, auzim că trebuie ales “răul cel mai mic”.
Dar când acest argument devine regula fiecărui scrutin electoral, standardele pentru funcția publică ajung tot mai jos. Candidatul nu mai trebuie să demonstreze suficient. Este de ajuns să fie opusul celui de care ni se spune să ne temem. Așa este construită mereu strategia și, totuși, noi nu ne maturizăm și înțelegem.
Știm: partidele poartă răspunderea pentru oamenii propuși. Presa poartă răspunderea pentru întrebările puse și pentru cele ocolite. Candidații răspund pentru promisiuni și pentru ceea ce fac după alegere. Dar și alegătorul are o parte de responsabilitate: să verifice, să compare și să nu transforme preferința politică într-o credință care nu mai admite îndoiala. Îl aleg pe x pentru că nu pot vota cu y...
Președintele nu stabilește singur taxele și nu conduce singur economia. Guvernul și Parlamentul au atribuții și răspunderi proprii. Tocmai de aceea, șeful statului trebuie evaluat pentru ceea ce îi revine lui din fișa postului: discernământ politic, mediere, desemnări, respectarea Constituției și capacitatea de a contribui la ieșirea din blocaj.
Pentru că suntem în democrație și majoritatea decide, consecințele alegerii sale îi ating și pe cei care nu l-au votat. Ei nu pot locui într-o altă economie, nu pot evita criza și nu pot cere o factură separată pentru opțiunea electorală a majorității…
Aici este nedreptatea pe care o simțim mulți: unii aleg, apoi se declară dezamăgiți, dar nota de plată vine pentru toată țara.
Nu putem continua să votăm din ură și să așteptăm apoi o societate împăcată. Nu putem ignora bilanțul unui candidat și să fim uluiți când, în funcție, își arată limitele. Nu putem cere competență după alegeri, dacă înainte de alegeri am acceptat ca frica să țină locul competenței.
Da, suntem ceea ce votăm. Iar dacă vrem un alt fel de conducere, trebuie să schimbăm și felul în care noi alegem.
Altfel, e posibil ca, la un moment dat, să avem un alt nume de strigat pe social media și aceeași dezamăgire de trăit acasă.
Recomandările noastre
