Îi spuneam Bobi. Avea în el ceva enigmatic și, chiar dacă îl priveam cu ostilitate, îi admiram felul simplu și modest în care se purta.

Își măcina în singurătate gândurile amare, vorbind monosilabic și mergând în pas măsurat prin celula de câțiva metri pătrați. Era primul venit și obiceiul locului îi dădea dreptul să aibă patul cel mai bun.

Nu-mi păsa. Nu venisem pregătit să rămân. Făceam cereri peste cereri, contestații, orice numai să mă văd afară. Știam că dincolo de gratii e lumină și libertate, iar restul detaliilor mi se păreau prea neînsemnate ca să-mi tulbure mințile.

În arest oamenii sunt categorisiți după codul penal : eu eram ăla cu evaziunea fiscală, altul cu abuz în serviciu sau luare de mită, iar Bobi... Deși fusese condamnat definitiv pentru contrabandă cu țigări, se afla în arest preventiv pentru un triplu asasinat.

Al treilea coleg de cameră îl întrebase, fără tact și nechibzuit, cum e să omori un om. Bobi, însă, avea capacitatea de a nu se mira de nimeni și de nimic și cu o groaznică nepăsare ne-a ignorat complet cinci zile.

Dar curiozitatea crudă și aspră ne-a împins să aflăm de la cei din jur povestea lui. Mi s-a părut tulbure și grea, ca o durere cumplită de cap după o beție crâncenă.

Bobi era acuzat că în urmă cu 10 ani ar fi împușcat trei bărbați în Republica Moldova, iar gurile slobode îl descriau ca pe un temut asasin al mafiei rusești. Fusese prins de ai noștri și arestat preventiv, chiar dacă între timp avea de executat pedeapsa pentru contrabanda cu țigări.

- Vameșii luau șpagă de la noi în fiecare zi, transportam mii de pachete de țigări zilnic. Într-o seară, trei dintre oamenii mei erau la treabă. Mai înainte să treacă frontiera s-au dus să dea dreptul la cei care erau de serviciu. Au urcat într-o mașină neînmatriculată și așteptau pe bancheta din spate cu banii gata pregătiți. Pe scaunele din față erau doi polițiști de frontieră, care numărau și făceau calcule. Arma unuia dintre ei s-a descărcat accidental, lovindu-l pe unul dintre partenerii mei. De teamă, polițistul i-a împușcat și pe ceilalți doi fără să clipească. Au trecut aproape 10 ani de atunci, timp în care nimeni nu m-a întrebat nimic. Până într-o zi când n-am mai ascultat de ordine și a trebuit să cad. N-au nicio probă la momentul crimei nici măcar nu eram în țară. A apărut un martor de nicăieri și totul a fost fabricat.

Mi-era teamă de propria-mi curiozitate, dar parcă întrebările îmi spintecau limba.

- Cu ce te ocupi? Am început timid.

- Oficial, cu trafic de țigări. Neoficial, mai curăț planeta asta de proști, hoți și mafioți.

- Păi și pe....

- Pe ăia trei nu i-am omorât eu! Țiam spus doar, n-am nicio apăsare.

Nu știam ce să cred. Vorbea comandat, mecanic, rece, iar cuvintele i se clătinau amețitor, ca și cum își recapitula viața în fața plutonului de execuție. Părea dureros de sincer. Stăteam nemișcat ca lumânarea la nuntă, neîndrăznind să cer explicații sau să pâlpâi a neîncredere.

Când mi-a vorbit despre familie și copii, parcă rănile începeau să îl doară și să îl otrăvească. Tușea mult și aspru de ziceai că se pregătește de parastas.

- Ieșim noi de aici, mă liniștea când veneam tulburat de la termene de judecată în care mi se tot prelungea arestul preventiv. Tu o să fii primul. Să mă aștepți afară, prietene, să bem un vin bun.

Îndura pușcăria cu o resemnare filozofică și se scutura ca un câine tăvălit după fiecare înfrângere suferită în instanță. După șapte luni de arest eu am fost returnat societății ca o umbră, o zdreanță cârpită din speranțe și vise năruite, groaznic de nepăsătoare față de cei din jur. Am părăsit celula și pe cei ce ne păzeau cu înjurături academic dozate și împărțite tuturor celor care contribuiseră la călcarea în picioare a libertății și a demnității mele.

Bobi avusese suficient timp să se învețe cu răbdarea, iar nemărginita lui sete de a trăi îi dădea curaj să spere că va fi liber.

Într-o seară primesc un telefon și mă anunță cu glas așezat că judecătorul fondului i-a dat control judiciar, menținut și de curtea de apel. Cu o fericire absurdă l-am așteptat în fața arestului mai bine de trei ceasuri, pentru că cei de acolo nu aveau curaj să-l lase liber. Și totuși...era în afara gratiilor.

Deși laolaltă ne adunase întâmplarea, prietenia a fost cea care nu ne-a separat nici mai apoi. Ajunsesem să cred în nevinovăția lui Bobi aproape fanatic, convins fiind că și cel mai rău intenționat individ ar fi putut avea măcar vagi urme de îndoială.

A venit și prima sentință – condamare pe viață! Ne-a retezat încrederea și a destrămat tot ce scurta libertate construise.

- Mai avem apelul, spunea Bobi, cu un amestec ciudat de resemnare și inocență.

Gloata de curioși ce îl priveau zăpăciți și temători la fiecare termen, îl desenau în culori din cele mai negre : asasin, sânge rece, crime, moarte, pedeaspă.

Scăpat cu viață din ghearele pușcăriei și ale celor care îl doreau mort, Bobi trăia, totuși, o viață moartă. Se temea pentru copii și soție, iar unicul lui gând era să fugă, să se ascundă, să dispară.

În mocirla asta a vieții, el încă mai spera la o judecată dreaptă. Sentința în apel a fost uluitoare : complet de divergență. Din cei doi judecători, unul a spus că este nevinovat, iar celalalt l-a condamnat la închisoare pe viață. Justiția părea că face glume proaste – îi juca libertatea ca pe un zar aruncat și rostogolit la picioarele mesei.

Era nevoie de un al treilea judecător care să aprindă lumina. O minte lucidă, echilibrată, care să înțeleagă, să convingă, să facă dreptate.

Încerc să mi-l amintesc pe Bobi cum își mișca ochii întrebători la cei trei judecători: simțind că-și epuizase toate argumentele, își flutura sufletul în fața lor așteptând o minune.

- Condamnare la închisoare pe viață!

În două ore Bobi reușea să părăsească ilegal România, cu tot consemnul de la frontieră, care ar fi trebuit să intre în alertă. O fugă disperată, fără înțeles și totuși logică pentru un om care știe că e nevinovat și a epuizat răbdarea și orice cale de atac.

Mă încerca un sentiment legitim de mândrie că l-am întâlnit și l-am crezut. Speram că își făcuse singur dreptate și o să-i fie bine. Voiam să cred....

Azi am fost să cumpăr o coroană pe care n-am știut ce să scriu. Bobi e adventist și la inmormântarea lui vorbesc oameni dragi care l-au cunoscut.

A murit stupid, eu aș spune suspect, la 38 de ani, într-un spital din Republica Moldova. Raportul medico- legal sună halucinant – otrăvit cu o substanță neindentificată.

Rămân în urma lui întrebări ce nu-și vor găsi prea curând un răspuns, o decizie de condamnare ce nu mai poate fi întoarsă și criminali ce poate dorm liniștiți că au scăpat...

P.S. – povestea asta este mărturia unuia dintre colegii de cameră ai lui Bobi