Salvarea neagră a copiilor furaţi din spitale

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ambulanţa neagră, cea care răpeşte copii şi nu se ştie ce face cu ei, nu a apărut de curând pe străzile întunecate ale României. Ea circulă de foarte multă vreme. Chiar de dinainte de 1989. Dar nu era salvare, pentru că la acea vreme o persoană particulară nu putea deţine în proprietate o salvare.

Povestea, cu acelaşi conţinut, adică furtul de copii, avea în centru o sectă, străină, evident, care, pentru a fura copii, folosea autoturisme Îi răpea pentru a le smulge organele. Fabrica de zvonuri funcţiona din plin, aşa cum, din cauza lipsei de comuicare corectă a statului, în vremea când prin Bucureşti bântuia criminalul în serie Ion Râmaru, apăruse câte un Râmaru în fiecare oraş. La mine, la Brăila, i se spunea „Blondul” şi era descris ca un individ solid, blond, care fugărea femeile şi fetele după lăsarea întunericului.

Nimeni nu putea identifica după nume şi prenume femeia fugărită şi nici preciza zona în care se petrecuse evenimentul. Se petrecea peste tot, în acelaşi timp, de parcă „Blondul” putea sfida legile fizicii şi era în mai multe locuri în acelaşi moment. Isteria era la cote maxime. Soţii femeilor care ieşeau de la schimbul doi sau intrau în schimbul trei pe la întrepruinderi, formau echipe pe caretiere.

Erau înarmaţi cu bâte şi, desigur, puţin gustaţi.

Îşi aşteptau şi conduceau acasă, în siguranţă, consoartele, pentru că în miliţie nu mai aveau nicio încredere. Astfel că ora schimbului, vedeai pe străzi grupuri de femei şi bărbaţi cu bâte, numeroase la ieşirea de la fabrică şi care se subţiau pe măsură ce fiecare cuplu ajungea acasă. Desigur că au existat şi câţiva indivizi blonzi care au ajuns la spital cu oasele rupte de bâtele soţilor, pentru simplul fapt că erau surprinşi mergând singuri pe vreo stradă dintr-un cartier în care nu locuia.

Legendele erau totuşi alimentate de adevărul că prin Bucureştiul anilor 70-71, din timp în timp, mai era găsit cu adevărat câte un cadavru de femeie mutilat. Până când Râmaru nu a fost prins şi condamnat şi atunci abia s-a dat o ştire oficială în ziarele vremii, poveştile cu violatori feroce care urmăreau  femeile prin oraşele patriei au continuat să circule.

Şi zvonurile cu furtul de copii de către secta care trafica organe datează cam tot din acea vreme.

Tot la mine, la Brăila, ca să continui exemplul pe care îl cunosc, pentru că eram elev la liceu pe atunci, nu exista să vină cineva din delegaţie de la Bucureşti şi să nu relateze colegilor de birou cum în capitală, fusese prins câte un ticălos, cu câte o geantă plină cu organe de copil.

Îmi amintesc de o vecină proaspăt întoarsă de la Bucureşti cum relata celorlalte femei din bloc, între care şi maică-mea, strânse seara pe băncuţa din faţa scării, cum fusese chiar ea martoră în Gara de Nord la ceva nemainchipuit. Un bărbat bine îmbrăcat, cu o valiză elegantă în mână, se împiedicase şi scăpase valiza care, nefiind bine închisă, s-a deschis şi din ea s-au rostogolit, spre uluirea călătorilor, foarte mulţi ochi de copii.

Se umpluse, practic, peronul de ochi de copii. Cum îşi dăduseră seama martorii îngroziţi că ochii sunt de copii, vecnia nu mai spunea. Noroc mare că îşi terminase programul coaforul de parterul blocului nostru, pentru că altminteri coafezele, ieşite şi ele să asculte povestea uluitoare, şi-ar fi uitat clientele cu capul în casaca de uscat părul şi li s-ar fi prăjit mintea.

Şi cu secta care folosea maşini mici pentru furtul copiilor a ieşit un eveniment care era să se încheie tragic.

La sfârşitul anilor ’70, o echipă de ceea ce am numi acum investigatori sub acoperire, urmărea nişte traficanţi de aur. Brigada de elită a Miliţiei de atunci era condusă de celebrul colonel Traian Tandin, zis Comisarul. În acţiunea pe care o desfăşurau, se împărţiseră în două maşini, dacii anonime, fără însemnele Miliţiei,  şi plecaseră pe urmele infractorilor.

După ce au trecut de Statuia Leu şi au intrat pe bulevardul care atunci se numea Armata Poporului, spre cartierul Militari, au oprit şi ei, în rând cu cei urmăriţi, la semaforul de după APACA, la Lujerului. În portbagaj, cele două maşini de serviciu, destinate urmăririlor, aveau cîteva rânduri de numere false de înmatriculare, dar şi recuzită pentru deghizare, haine şi trusă de machiaj, ce conţineau inclusiv rame de ochelari, peruci ori mustăţi şi bărbi false. Traficanţii urmăriţi erau mult mai bine organizaţi decât se crezuse. Aveau şi ei contrafilaj, care remarcase cele două maşini care le luaseră urma.

Aşa că au recurs la o diversiune extrem de ingenioasă.

Când încă vehiculele se mai aflau oprite la semafor, cineva de pe trecerea de pietoni aflat lângă una dintre maşinile de filaj a început să strige că sunt sectanţii care fură copii. Oamenii, foarte numeroşi în acea intersecţie aglomerată, s-au adunat imediat în jurul ei, extrem de furioşi. Au deschis portbagajul. Atunci a început isteria.

Când au văzut teancul de numere de înmatriculare, hainele şi trusele pentru deghizat, totul a luat-o razna. Maşina a fost făcută praf. Miliţienii din ea bătuţi crunt. Unii dintre ei au avut nevoie de săptămâni întregi de spitalizare. Dar erau bucuroşi că scăpaseră de linşaj. Au fost aduse rapid numeroase forţe de ordine, inclusiv soldaţi în termen. Agitaţia s-a stins târziu, în noapte. Până atunci, tot Bulevardul Armata Poporului fusese plin de oameni, veniţi inclusiv din alte cartiere, iar balcoanele blocurilor, pline ochi. Inclusiv sus, pe blocuri erau oameni.

Întâmplarea este foarte bine cunoscută de bucureştenii mai în vârstă, poate unii chiar martori, iar mie mi-a relatat-o, după ani de zile, chiar Comisarul, cu care devenisem vecin când m-am mutat în Bucureşti. Din fericire, pentru că nu era deloc un tip solid, nicidecum unul violent, se afla în cea de-a doua maşină, care scăpase de furia mulţimii.

În anii ’90, Volga neagră şi daciile sectanţilor anilor ’70 au fost înlocuite de ambulanţa neagră.

Care răpeşte copii. Din când în când, de 30 de ani încoace, zvonul acesta este resuscitat şi, după cum au dovedit-o recentele evenimente de la Cluj, poate face încă foarte mult rău. Motivele pentru care această legendă urbană a fost reactivată, cred că le intuiţi şi dumneavoastră. Iarăşi o diversiune de tip Noam Chomsky, perfecţionată de Lavrenti Beria sau Jacques Delors. Să vorbim despre ambulanţa neagră care ne fură copiii şi nepoţii, şi nu despre cei care ne fură viaţa şi nivelul de trai cu incompetenţa sau trădarea lor.

Vă propun însă să folosim acest prilej şi să-l întoarcem ca pe un bumerang.

În anii ’90, în România se furau, cu adevărat, copii. Aici nu mai este vorba despre zvonuri, ci despre date concrete. Nici despre fantomatice ambulanţe negre. Ci despre bebeluşi care pur şi simplu au dispărut din maternităţi. Nu doar cei abandonaţi de mame care nu şi i-au dorit. Ci de copii doriţi, sănătoşi, născuţi la termen, care au dispărut. Şi mai grav este că acest trafic de carne vie s-a comis cu complicitatea unei reţele care părea foarte bine organizată la nivel naţional.

Iată, mai întâi, cum acţionau. Ţintele erau familii mai nevoiaşe, care nu aveau posibilitatea de a face cercetări pe cont propriu şi care nu erau băgate în seamă de autorităţile care ar fi trebuit să investigheze. Schema era următoarea. O femeie năştea la maternitate. Un copil sănătos care, deşi mai avea fraţi şi surori acasă, aducea lumină şi bucurie în familia respectivă. După câteva zile, copilul dispărea.

Fie că mama pleca pentru o jumătate de oră să cumpere câte ceva de la magazinul din apropierea maternităţii, pentru că încă soţul nu ajunsese la ea, fie că mergea acasă pentru câteva ore, cu învoire de la medic, pentru a-şi vedea ceilalţi copii, când se întorcea la maternitate i se spunea că bebeluşul ei nu mai există. Murise, cât timp fusese ea plecată, deşi îl lăsase sănătos în urmă cu o jumătate de oră. Mai mult.

Nu numai că decedase, dar nu putea fi îndeplinită nici măcar cererea de a vedea cadavrul, ca să nu mai vorbim de eliberarea pentru îngroparea lui creştinească, aşa cum ceruseră numeroşi părinţi îndoliaţi. În acel interval scurt de timp, copilul nu numai că murise, dar cei de la maternitate deciseseră să-i şi incinereze cadavrul. Avem numeroase astfel de exemple din acei ani, care nu au fost investigate niciodată.

Părinţii acelor copii, trăiesc. Fraţii şi surorile lor, trăiesc. Şi pot depune mărturii. Cutremurătoare.

Ceea ce mi se pare extrem de grav este faptul că astfel de evenimente s-au întâmplat, după acelaşi model, în toată ţara. Deci, numărul lor mare, dar şi aria de răspândire, dovedesc faptul că a fost o acţiune organizată şi coordonată la nivelul întregii ţări, acţiune de trafic de carne vie care a durat ani de zile.

Ce-ar fi ca acum, cu salvarea neagră, să mergem pe urmele acelor bebeluşi, lăsaţi de mame pentru câte o jumătate de oră în maternităţi şi care în intervalul ăsta scurt de timp au şi murit, au şi fost incineraţi.