În fiecare zi ne trezim şi o luăm de la capăt. Unii mai calm, alţii mai rapid, unii cu modestie, alţii cu aroganţă.
Şi totuşi, soarele răsare pentru toţi, indiferent cine suntem, semn că avem din start aceeaşi şansă de a ne petrece ziua în deplin acord cu noi înşine şi cu lumea în care deschidem ochii. Şi totuşi, nu toţi zâmbesc atunci când pleacă de acasă spre serviciu, nu toţi simt că acolo unde vor sta aproape toată ziua, căci astăzi dă bine să munceşti peste program ca să te remarce conducerea companiei, deşi e prea puţin probabil să îţi ridice cineva o statuie pentru acest lucru, există ceva extraordinar care îi aşteaptă.
Suntem oameni. Oameni obişnuiţi. Orice am mânca, orice am bea, orice am visa şi orice am face, faptul că respirăm acelaşi aer ne determină să înţelegem că facem parte din această specie care tulbură mai mult decât vindecă această planetă care are mult prea multă răbdare cu noi, specie care a primit cumva denumirea de fiinţă umană.
Toţi avem zile obişnuite, în care ne trezim de dimineaţă, pregătim micul dejun, sau nu, facem un duş, sau nu, bem o cafea, sau un ceai, o zi care nu prevesteşte nimic important, o zi care capătă însă la un anumit moment al ei un ceva care ne ajută să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. Într-o asemenea zi putem înţelege ce ne face Oameni, putem vedea cu o claritate de cristal cele mai fine diferenţe, putem da la o parte mască după mască şi minciună după minciună, vis după vis şi întrebare după altă întrebare ca astfel să pătrundem sensul adevărat al darului pe care l-am primit când am acceptat să venim aici – Viaţa. Ne-am obişnuit să ne plângem atât de mult de cât de grea este aceasta încât am uitat realmente să plângem, să ne descărcăm de încărcătura pe care umerii noştri, sufletul nostru, o poartă. Ne-am obişnuit într-atât cu intoleranţa, prostia, ignoranţa, tupeul, lipsa de educaţie încât avem nevoie de o zi obişnuită, ca oricare alta, să ne aducă aminte că tocmai sensibilitatea, fragilitatea existenţei noastre face totul atât de extraordinar încât la sfârşitul acesteia să mulţumim cu recunoştinţă că suntem Oameni.
Zile obişnuite. Mereu vrei să te întorci la una dintre ele. Acea zi când mergeai pe bicicletă şi ai căzut şi ţi-ai julit genunchii pentru că erai mult prea ocupat să priveşti cerul. Acea zi când ai şters cu radiera nota de 10 din carnetul de note pentru că ţi se părea prea mică şi neînsemnată, o voiai mai mare, mai semnificativă, mai impozantă. Acea zi când te-a privit în ochi prima dată floarea de cireş şi ţi-a dat voie să asişti la răscolitoarea ei dezlănţuire de petale. Acea zi când fata pe care o admirai a lăsat să-i alunece, cu voie sau fără, cartea pe jos, pentru ca tu, băiatul care erai pe atunci, să o ridici. Acea zi obişnuită în care tu, femeia care obişnuiai să fii, ai acceptat jerta propriului tău trup doar ca să aduci pe lume o altă fiinţă pe care o vei numi, obişnuit de simplu, umană. Acea zi, da, acea zi care oricât de obişnuită ar fi te face să înţelegi marele adevăr, acela că eşti OM şi că tocmai sensibilitatea pentru care toţi se condamnă te face astfel.
Nimeni nu vrea să recunoască faptul că există în zilele obişnuite un „ceva” ce te poate răpune oricât de atent ai fi, „ceva” care înseamnă totul, „ceva” pentru care nu s-a inventat o măsură, căci nu poţi măsura infinitul. Acel „ceva” se numeşte IUBIRE. Ne luptăm unii cu alţii pentru ceva numit putere, ne lovim unii pe alţii pentru ceva numit proprietate. Ne înjurăm, ne întoarcem spatele, ne omorâm unii pe alţii pentru ceea ce în mod obişnuit numim bani. Ne ameninţăm, ne supunem copiii neputinţelor noastre, îi maltratăm pentru că nu vrem să ni se reamintească un lucru obişnuit, acela că ne este frică de propria noastră umanitate. Vrem să fie condiţionaţi, la fel cum am fost şi noi, de societatea în care trăim, să se obişnuiască şi ei să facă ce li se spune, când li se spune, cum li se spune. Nu vrem ca ei să strice ordinea obişnuită a modului în care am ales, nefăcând nimic, să devenim roboţi, uitând că tocmai mărunta scânteie dinlăuntrul nostru, pe care o alungăm mereu şi mereu prin cele mai întunecate colţuri ale sufletului, ne face Oameni.
Ei bine, în această zi, obişnuită de altfel, poţi alege să spui NU, să ridici privirea spre cer şi să-ţi doreşti libertatea mai mult decât orice. Libertatea de a-ţi risipi sensibilitatea, de a ajuta alţi oameni să se trezească din somnul adânc în care îşi încep dimineţile obişnuite, libertatea de a spune NU celor care cred că dacă folosesc forţa vor continua să manipuleze mase întregi pentru ca doar lor să le fie bine. Libertatea de a te dezvălui în deplina ta frumuseţe de OM întregii firi, libertatea de le arăta celorlalţi răscolitoarea ta dezlănţuire de petale.
Când ai şansa de a te trezi într-o asemenea zi obişnuită o vei preţui la adevărata ei valoare. Nimeni şi nimic nu te va împiedica să mergi pe Calea ta, nimeni şi nimic nu te va mai împiedica să-ţi rosteşti cu mândrie apartenenţa la umanitate. Vei înceta să mai fi interesat de mărunţişuri, de semenii care se întrec în vulgarităţi şi micisme, răutăţi şi invidii, vei trece nepăsător pe sub furcile caudine, pentru că umilinţa te ajută să îţi cunoşti cu adevărat sufletul şi vei deveni invizibil lumii aşa cum o ştiai.
Om cum eşti de acum, vei vedea că nicio zi nu va mai fi obişnuită, ci extraordinară, pentru că acel „ceva” te ajută să vezi strălucirea oricărui lucru sau fiinţe pe care le vei descoperi pe Calea ta. Tot ce poţi să faci este să îndrăzneşti, să ai curajul de a-ţi asuma şansa de a fi OM. Pentru că este într-adevăr o şansă... Să fii Om este o şansă pe care e bine să o ţii cu amândouă mâinile!
Recomandările noastre
