Ștefan Vlad: nu îmi imaginam că există o atât de mare ostilitate a societății față de avocați

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dezbaterile privind proiectul de modificare a legii organizării și exercitării profesiei de avocat a stârnit multe dezbateri privind parte din amendamentele pe care le propune.

Dar proiectul a mai avut un efect, mulți avocați cunoscuți își analizează și reanalizează propria profesie, în condițiile în care proiectul – asumat de Uniunea Națională a Barourilor din România și inițiat legislativ de mai mulți parlamentari avocați – a determinat mulți comentatori să dea frâu liber sentimentelor despre această profesie.

Unul dintre avocații care fac această analiză este Ștefan Vlad, din Baroul București. Înainte de a reproduce ”pastila” sa, aș vrea să explic titlul. Bun prieten cu Mirel Palada, în timpul disputelor pe teme departe de juridic sau sociologie, cei doi se ”gratulează” reciproc cu ”avocații nu e oameni” sau cu ”sociologii nu e oameni”. Bine, trec peste faptul că i-am auzit de multe ori spunând cu amicală ironie și că ”ziariștii nu e oameni”.

Iată gândurile unui profesionist care-și vede breasla atacată.

Mâncărurile bizare din Epoca de Aur: Ce produse de o calitate îndoielnică erau nevoiți românii să consume înainte de 1989

Taxa pentru animalele de companie la bloc. În ce condiții o pot contesta proprietarii

„Avocații nu e oameni” - Mirel Palada: Ba e!

Scriu aceste rânduri în timp ce aștept în sală, la Înalta Curte de Casație și Justiție, să mi se strige dosarul, și audiez chiar acum pledoarii ale colegilor mei care își susțin cauzele. Peste puțin timp, o voi face și eu. Trebuie să știți că această patimă rațională și echilibrată, această încercare a rațiunii și intelectului de a convinge cu logica, pentru că biologia și emoțiile tale simt că trebuie să aperi, această prevalență a rațiunii asupra emoției, este partea cea mai înălțătoare a unei pledoarii și a activității unui avocat. Și vă invit, când puteți, să audiați pledoariile de la Înalta Curte. Ședințele sunt publice.

Nu știu dacă am trăit într-o bulă, dar nu îmi imaginam că există o atât de mare ostilitate a societății față de avocați. Desigur, știam că avocații nu sunt premianți la categoria popularitate, dar de aici până la ostilitate e distanță mare.

Era nevoie probabil doar de un prilej, un casus belli, pentru a se declanșa acest val, iar prilejul a fost oferit de proiectul legii de modificare a Legii avocaturii. Nu despre el vreau să vorbesc, ci despre motivele pentru care avocații sunt detestați.

În primul rând, mă consolează faptul că un studiu al IRES din anul 2025 a indicat că 39% dintre participanți au încredere în judecători, iar 41% în avocați. Asta îmi semnalizează că, de fapt, e o problemă la nivelul justiției în general.

Pe de altă parte, îmi permit să fac o observație căreia îi veți atribui dvs. înțelesul corespunzător: avocatura este singurul domeniu economic național ce nu a fost penetrat masiv de corporații. Adică sarcina apărării românilor este a noastră, a avocaților români. Iar asta nu poate fi o întâmplare.

Care ar fi, după mine, motivele acestei ostilități? În primul rând, ar fi identificarea avocatului cu clientul. Apoi, avocatura nu poate funcționa după criteriul popularității, adică noi trebuie să apărăm fără a avea nevoie de certificarea opiniei publice sau de simpatia ei. Noi trebuie și putem să obținem soluții chiar și atunci când acestea nu sunt pe placul societății, pentru că, în cele mai multe situații, cazurile cu care suntem învestiți nu sunt intuitive, nu sunt accesibile înțelegerii populare.

Mulți oameni privesc dreptul ca pe un sistem de reguli al căror sens ar trebui să fie evident, ceea ce, vă garantez, este greșit. Aparatul juridic al societății este morala, în timp ce aparatul juridic al avocaților este Dreptul. Morala este mult mai accesibilă și mai intuitivă oamenilor obișnuiți, iar această distanță între morală și drept, de cele mai multe ori neînțeleasă de societate, atrage antipatii profunde. Societatea preferă certitudinea moralei în locul exigențelor dreptului.

Este greu să accepți soluții juridice când morala ta, pe care o crezi universală și aplicabilă oricui, cu orice preț, după regulile ei simple și clare, este contrazisă de soluții juridice ale căror resorturi sunt mai greu de înțeles, fiind de multe ori corecte, dar contraintuitive.

Un alt element este onorariul, dar nu privit singular, ci în combinație cu ideea că dreptul este o senzație, o emoție, iar nu o știință. Și că ai dreptul universal și imuabil la dreptate, prin natura ta, prin simplul fapt că exiști, iar această dreptate este perenă și face parte din însăși structura Universului (glumind puțin). Și de aceea e greu de acceptat să plătești ceva ce în mod natural ai: dreptate.

Dar asta e deja o chestie filozofică ce merită mai multă atenție, căci pleacă de la concepția școlii dreptului natural, trecută prin filtrul Declarației Universale a Drepturilor Omului. Nu fac acum discuția asta, însă observați că nimeni nu se supără pe faptul că medicii au onorarii, pentru că oamenii nu au conștiința valorii universal valabile a sănătății. Sănătatea nu e perenă și de aceea trebuie să plătești pentru ea. La contabili, situația e asemănătoare, căci ei lucrează cu cifre care sunt inerent obiective și deci adevărate, dar cifrele sunt mai puțin accesibile mulțimii.

Ele se adresează minții, iar nu emoției. Iar când ceva greu se adresează minții, e normal să plătești! La arhitecți, situația e și mai evidentă. Când vrei o casă, vrei ceva material, palpabil, la care nu ai acces ușor și de aceea trebuie să plătești. Dreptatea, în schimb, este o chestie nematerială, impalpabilă, cu care te-ai născut, mai mult emoție decât substanță, mai mult undă decât particulă. Iar atunci când o „castă”, cum e cea a avocaților, deține cheia regulilor de manevrare a dreptății, asta nu poate fi decât o deținere frauduloasă a ceva ce îți aparține oricum.

Un alt motiv de ostilitate este ideea că, în unele cazuri, avocații apără nedreptatea. Teza asta merge mână în mână cu cea de mai sus, referitoare la valoarea perenă și universală a dreptății, și de aceea pentru mulți este revoltător să aperi nedreptatea. Or, trebuie spus că avocații apără oameni, așa cum sunt ei, cu bune și rele.

Avocații nu apără nici dreptatea absolută și nici legile trecătoare, ci apără oameni buni sau răi. Criminalul din Caracal a avut avocat și mă întreb câți dintre dvs. ați fi avut puterea de a apăra un monstru, din convingerea rațională că orice om are dreptul să fie apărat de un alt om. Este în asta un fel de transcendență specifică avocaților, care își dezlipesc principiile de propriile trăiri sau propriile reflexe biologice, pentru a apăra oameni. Prin comparație, gândiți-vă cum ar fi dacă un medic care ar avea oroare de sânge ar intra în sala de operație.

Să nu mă înțelegeți greșit! Nu plâng soarta avocaților, căci chiar nu e cazul. Doar că paradoxul este că, pentru a apăra corespunzător și profesionist, avocații trebuie să fie nepopulari. Societatea are nevoie de avocați să apere, chiar și atunci când apărarea este contrară viziunilor opiniei publice sau ale autorităților publice, sau în special atunci. Se dorește existența dreptului la apărare, dar să fie simpatic și conform. Ceea ce nu se poate. Se dorește protejarea cetățeanului, dar avocatul care îl apără poate fi stigmatizat pentru că a ales să apere.

Desigur, aceste contradicții nu pot fi rezolvate prin glorificarea avocaților (nu e cazul). Însă, paradoxal, cu cât vom fi mai demonizați, cu atât ne vom construi cetăți mai puternice de apărare, în beneficiul nu al legii, nu al dreptății, nu al moralei, ci al oamenilor drepți sau nedrepți, morali sau imorali, vinovați sau nevinovați. Căci dacă nu noi, atunci cine?