Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Imaginea oficială de la summitul București 9 (B9) este mereu impecabilă: un tablou de familie în care liderii Flancului Estic își strâng mâinile cu vigoare, se îmbrățișează cordial și afișează zâmbete largi, de un optimism aproape chirurgical. Totul se sfârșește, desigur, cu o declarație comună atotcuprinzătoare, în care abundă termeni precum „unitate de nezdruncinat”, „solidaritate transatlantică” și „coeziune strategică”.
În rândurile de mai jos, voi încerca să arăt ce s-ar putea ascunde în spatele acestei coregrafii menită să ne apere existența dincoace de limita a ceea ce Dino Buzzati numea metaforic ,,Deșertul tătarilor’’.
Toți la Cotroceni, dar cu ochii peste ... Atlantic
Momentul politico-diplomatic de la Palatul Cotroceni afișează un magnetism aparte, menit să transmită Moscovei că zidul de la Marea Baltică la Marea Neagră - așa cum odată era Marele Zid Chinezesc împotriva mongolilor sau Zidul Atlanticului al lui Erwin Rommel, împotriva debarcării Aliaților - este dintr-o singură bucată, fără fisuri, dar cu tot mai multe santinele pe metereze.
Însă, odată ce blițurile aparatelor de fotografiat se sting și ușile grele se închid pentru ședințele de lucru, parfumul unității lasă locul unui miros înțepător de competiție. Dincolo de retorica oficială, Formatul B9 pare să devină ringul unei alte competiții, cea pentru influență, resurse strategice și mai ales, pentru atenția (și trupele) unchiului Sam.
România – Polonia, competiție simetrică sau ... asimetrică
Axa Varșovia-București - inițiatoarea acestui format în 2015, ca răspuns la anexarea Crimeei și tendințele expansioniste ale Moscovei - constituie fără îndoială nucleul politico-militar al Flancului Estic. Dar, în timp ce în documentele oficiale cele două capitale vorbesc pe o singură voce, în realitate între ele au apărut germenii unei concurențe pentru leadership-ul regional. Nu este o ruptură, ci o surdă și elegantă competiție pentru titlul de „prim-ministru” al apărării (est)europene în fața amenințării rusești. Deși pleacă de la aceleași premise de securitate, viziunile și mai ales vitezele de execuție diferă flagrant. În cele ce urmează, vom diseca cele trei falii competitive care transformă acest parteneriat strategic într-o cursă contra cronometru pentru relevanță geopolitică.
Marile atuuri ale Varșoviei
Axa Nord-Sud este prima mare scenă unde Varșovia a demonstrat cum se joacă șahul diplomatic la nivel de maeștri. În timp ce restul regiunii încă procesa șocul invaziei din Ucraina, Polonia a reușit performanța de a folosi ingenios extinderea NATO către Suedia și Finlanda pentru a-și consolida propriul flanc nordic. Pentru Varșovia, Marea Baltică pare să devină un „lac polonez”, un spațiu unde atuurile sale sunt indiscutabile: cheltuieli militare care au atins stelele (peste 4% din PIB), o modernizare a armatei făcută cu o viteză care lasă restul Europei fără suflare și o poziție geografică critică - transformată la fel de ingenios într-un instrument diplomatic ,,de lucru’’ - între enclava Kaliningrad și „poarta” Bielorusiei.
Varșovia, campioană europeană la un sport numit ,,lobby diplomatic’’
Agresivitatea diplomatică a Poloniei - în sens pozitiv, desigur - este de manual. Prezența liderilor nordici la București sau în alte capitale din format este, în realitate, rezultatul unei munci de lobby dusă de Varșovia în ultimii ani. Pentru Stockholm sau Helsinki - ca să nu mai vorbim de baltici - „centrul de greutate” al apărării estice este la Varșovia, în timp ce România este privită ca un partener respectabil, dar secundar, aflat undeva la periferia sudică a intereselor lor imediate. Polonia nu s-a mulțumit să fie un simplu membru B9, ci a devenit arhitectul care decide unde se mută reflectoarele securității europene, lăsând Bucureștiului perspectiva unui spectator, care aplaudă de pe margine succesele „fratelui mai mare” de la Nord.
Cum ar recunoaște Ankara rolul de ,,pivot’’ al României în zona Mării Negre
În acest peisaj efervescent, Bucureștiul pare adesea un actor pasiv, luat de curentul evenimentelor mai degrabă decât un navigator care își stabilește singur cursul. România deține o poziție strategică de aur la Marea Neagră, însă nu a dovedit încă o viziune diplomatică pe măsura acestui potențial. Există, desigur, scuza eternă numită Turcia – „copilul teribil” al Alianței, un lider regional cu pretenții de hegemon - ajutată de o Convenție, cea de la Montreux, veche de un aproape un secol - care privește orice inițiativă în Marea Neagră prin prisma propriilor interese.
Însă, o diplomație creativă ar fi trebuit să vadă dincolo de blocajele Ankarei. Dacă Bucureștiul ar fi avut curajul și viziunea de a atrage Grecia într-un format de cooperare consolidat, poziția României ar fi fost mult mai solidă. O axă București-Atena ar fi echilibrat balanța geopolitică, forțând chiar și Turcia să recunoască un rol de pivot pentru România.
Războiul României cu ... geografia
Marea Neagră nu ar trebui să fie doar o zonă de tranzit pentru cereale sau un teatru de război la distanță, ci un veritabil „lac NATO”. Această transformare necesită ajutorul Turciei, dar inițiativa politico-diplomatică trebuie să aparțină României. Momentan, Bucureștiul pare să aștepte instrucțiuni de la Bruxelles sau Washington, în timp ce Polonia își scrie singură propriile manuale de strategie. Strategii polonezi nu țin cont de relațiile dintre președinte și guvern sau dintre partide. Ei țin cont de ... Polonia.
Hibele diriguitorilor noștri, strategi sau politicieni – greu să găsești pe cineva care să îmbrace ambele veșminte - nu țin de lipsa de importanță a spațiului statal sau a celor care-l populează, ci de o timiditate cronică de a pretinde rolul de lider pe care geografia ni l-a pus pe tavă. Polonezii au trăit un veac și jumătate în trei imperii, dar nu și-au pierdut mândria națională. Au intrat la stăpân ca o șleahtă și s-au eliberat ca națiune solidă.
Soldatul american, talpa bocancului și ... securitatea Europei de Est
Apoi, apare marea miză a deceniului: „Gheata lui Trump” și goana după soldații americani. Pe măsură ce Washingtonul își regândește amprenta globală, Varșovia și Bucureștiul au intrat într-o competiție directă pentru a deveni „gazda supremă” a forțelor americane retrase din baze istorice precum cele din Germania, Italia sau Spania. Baza Mihail Kogălniceanu versus facilitățile poloneze de la Redzikowo sau Orzysz – acesta este noul front de luptă.
Fiecare capitală își scoate la înaintare argumentele: Polonia mizează pe proximitatea de frontul critic și pe achizițiile masive de echipament american (tancuri Abrams, avioane F-35), în timp ce România plusează pe importanța strategică a gurilor Dunării și pe stabilitatea unui partener care nu ridică probleme ideologice la Washington.
Bătălia pe resurse strategice și veșnica prudență românească
Este vorba aici de o competiție pe resurse strategice care are și o componentă economică masivă. Prezența a mii de militari americani înseamnă infrastructură, investiții și un grad de securitate care atrage capitalul străin ca un magnet. Polonia joacă agresiv, promițând „Fort Trump” sau variante ale acestuia, în timp ce România încearcă să convingă prin loialitate și o prezență discretă, dar constantă.
Totuși, în ochii planificatorilor de la Pentagon, dinamismul polonez pare să aibă, pentru moment, un avans în fața veșnicei prudențe românești. Dacă dăugăm aici sistemul de lobby al Varșoviei pe pământ american, ecartul crește semnificativ. De cele mai multe ori, prudența pomenită mai sus înseamnă neputință...
În loc de concluzii ...
Prognoza pentru Flancul Estic este clară: suntem în fața unui moment de răscruce. Dacă România continuă să se mulțumească cu rolul de executant pasiv al deciziilor luate în alte centre de putere, riscă să fie retrogradată la statutul de periferie strategică secundară. În timp ce Polonia se transformă rapid în noul hub central al apărării europene – o adevărată „Prusie modernă” a NATO – Bucureștiul trebuie să înțeleagă că simpla geografie nu mai este suficientă.
Fără inițierea unor axe proprii - rămâne ca diplomația să stabilească ce și cum - vom rămâne doar cu zâmbetele din pozele oficiale de la B9, în timp ce deciziile reale despre viitorul nostru se vor lua la Varșovia și Washington. Mai spre 2040, la Berlin... Competiția este surdă, dar rezultatele ei vor răsuna zgomotos în anii ce vor veni.
