Sursa: EVZ
Din cuprinsul articolului
Românii au putut afla că în Italia a eșuat la vot un referendum de confirmare a unei reforme constituționale a sistemului judiciar, propus de guvernul condus de Giorgia Meloni. Latini ca și noi, italienii au fost mai interesați de sentimentul de moment nefavorabil premierului, decât de obiectul referendumului, unul mai mult decât important pentru mersul Justiției. Au votat „Nu!”
Principalele puncte pe care le viza reforma propusă erau separarea carierelor magistraților, reforma Consiliului Superior al Magistraturii și modificarea regimului de răspundere a magistraților.
În privința primelor două puncte, s-a propus separarea completă a parcursului profesional al judecătorilor de cel al procurorilor, astfel încât aceștia să nu mai poată trece dintr-o funcție în alta în timpul carierei, și modificarea modului de selecție și a structurii CSM-ului italian, organism garant al independenței Justiției.
În privința celui de-al treilea punct, italienii au respins propunerea introducerii răspunderii civile directe pentru magistrați. Adică, posibilitatea ca cetățenii să dea în judecată direct un magistrat pentru erori judiciare comise cu rea-credință sau neglijență gravă. În prezent, statul este cel care plătește despăgubirile, având ulterior drept de regres împotriva magistratului. Ca și în România, dar vom reveni.
Sistemul actual, menținut
În acest scop, modificările prevedeau crearea unei instanțe disciplinare speciale, distinctă de Consiliul Superior al Magistraturii, pentru a evita situațiile în care magistrații se judecă între ei pentru abateri profesionale. Prin votul negativ, aceste prevederi nu au intrat în vigoare.
Astfel, se va menține sistemul actual în care răspunderea magistraților este gestionată în principal prin mecanismele interne ale CSM și prin acțiuni de regres ale statului. Și mai clar, sistemul actual de răspundere a magistraților din Italia este menținut după respingerea reformei se bazează pe principiul că magistratul nu răspunde direct în fața cetățeanului.
Magistratul vinovat nu poate fi dat în judecată
În continuare, după eșecul referendumului, dacă un cetățean este victima unei erori judiciare cauzată de rea-credință sau neglijență gravă, acesta trebuie să dea în judecată statul italian, nu pe magistratul vinovat de eroare. Dacă statul pierde și plătește despăgubiri, acesta are obligația de a exercita o acțiune de regres împotriva magistratului, pentru a recupera o parte din sumă limitată, de regulă, la o cotă din salariul acestuia, cu excepția cazurilor de rea-credință totală.
Nu am găsit statistici cu privire la numărul de cazuri în care să se fi inițiat acțiuni în regres împotriva magistraților italieni, autori ai unor erori judiciare cauzate de rea-credință sau neglijență gravă. Am găsit însă pentru România unde, spre deosebire de Italia, românii nu au fost niciodată întrebați ce părere au. Poate că am fi fost mai puțin emoționali decât italienii și am fi decis ca magistrații să răspundă pentru erori în rând cu orice alt practicant al oricărei alte profesii. Deși, nu cred.
Cum este teoretic în România?
Persoana vătămată printr-o eroare judiciară se îndreaptă cu acțiune în despăgubire exclusiv împotriva statului reprezentat de Ministerul Finanțelor. După ce statul a plătit despăgubirea, acesta are obligația de a se îndrepta împotriva magistratului, dar doar dacă eroarea a fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.
Așadar, după ce statul a plătit, Ministerul Finanțelor sesizează Inspecția Judiciară. Aceasta realizează un raport tehnic pentru a vedea dacă eroarea a fost cauzată de „rea-credință” sau „gravă neglijență”. Dacă raportul Inspecției confirmă vinovăția, statul prin Ministerul Finanțelor introduce o acțiune în regres la Curtea de Apel.
Constituția ar fi clară
Judecătorii de la Curtea de Apel sunt cei care analizează probele și decid definitiv dacă magistratul respectiv trebuie să dea banii înapoi statului integral sau parțial. Dacă magistratul vizat este chiar un judecător de la o Curte de Apel sau de la Înalta Curte de Casație și Justiție, competența de judecată revine unei alte Curți de Apel învecinate, pentru a asigura imparțialitatea.
În acest sens, Constituția României, este foarte clară. Ea prevede la art. 52 Articolul 52, că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”
Ministerul Finanțelor nu are de ales
La fel și Legea nr. 303/2022, care prevede că „După ce prejudiciul a fost despăgubit de stat [...], Ministerul Finanțelor se va îndrepta cu acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.”
Ministerul Finanțelor este obligat să sesizeze Inspecția Judiciară în termen de 15 zile de la plata despăgubirii, pentru a verifica dacă eroarea a fost comisă cu rea-credință sau gravă neglijență. Textul legii spune „se va îndrepta”, ceea ce înseamnă că Ministerul Finanțelor nu are o opțiune, ci este obligat prin lege să pornească acțiunea de recuperare a banilor dacă sunt întrunite condițiile de vinovăție.
Cum este în realitate?
Deși Ministerul Finanțelor are obligația legală de a sesiza Inspecția Judiciară după ce statul plătește despăgubiri pentru o eroare judiciară, numărul acțiunilor în regres finalizate cu succes împotriva magistraților este nul.
Potrivit datelor furnizate de Ministerul Finanțelor și Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) în ultimii ani, statul plătește anual milioane de euro drept despăgubiri, multe rezultate din condamnări la CEDO sau erori judiciare interne.
Sesizările către Inspecția Judiciară sunt transmise de Ministerul Finanțelor, dar Inspecția concluzionează invariabil că eroarea a fost o simplă „eroare de interpretare a legii”, care nu atrage răspunderea magistratului, și nu o faptă comisă cu rea-credință sau gravă neglijență.
Totul moare la Inspecția Judiciară
Pentru ca Ministerul Finanțelor să poată merge mai departe cu acțiunea în regres la Curtea de Apel, are nevoie de un raport favorabil de la Inspecția Judiciară. În practică, bariera este de neatins: reaua-credință presupune că magistratul a vrut cu intenție să încalce legea, iar grava neglijență presupune o ignorare nejustificată a normelor juridice elementare.
CSM și Inspecția Judiciară apără cu cerbicie „independența” magistratului, considerând că acesta are dreptul la o interpretare proprie a probelor și a legii. Inspecția Judiciară respinge astfel în serie sesizările Ministerului Finanțelor invocând protejarea „libertății de apreciere” a magistratului.
Indiferent de consecințe, eroarea este „rezonabilă”
Cea mai frecventă motivare este că magistratul a făcut o interpretare a legii care, deși ulterior s-a dovedit greșită - spre exemplu, a fost desființată de o instanță superioară sau de CEDO - la momentul respectiv era o opțiune juridică „rezonabilă”. Legea prevede că simpla interpretare greșită a normelor nu constituie rea-credință.
Pentru a reține reaua-credință, Inspecția Judiciară ar trebui să demonstreze că magistratul a știut că încalcă legea și a urmărit vătămarea cuiva. În absența unei probe clare, cum ar fi o condamnare penală pentru corupție sau abuz, este aproape imposibil de demonstrat ce a fost în mintea judecătorului. Cu toate că în sute de dosare din vremea când Trinomul SRI-DNA-ICCJ secera destine și vieți probele relei-credințe abundă.
Magistrații doar iau
Comparația dintre sumele plătite de statul român ca despăgubiri și sumele recuperate efectiv de la magistrați relevă un dezechilibru absolut. În timp ce statul plătește anual sume considerabile pentru erori judiciare și condamnări la CEDO, recuperarea acestor bani de la cei vinovați este aproape inexistentă.
România se află constant în topul țărilor cu cele mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, generând costuri de milioane de euro anual pentru bugetul de stat. Statul român plătește anual zeci de milioane de euro pentru erori judiciare și nerespectarea drepturilor omului. De exemplu, în perioada 2018–2022, suma totală achitată justițiabililor a depășit 1,5 miliarde de lei. Este clar că nu ai cum să conduci în acest top, decât în cazul în care ai magistrați la rândul lor în topul erorilor generate de rea-credință sau gravă neglijență.
Pentru Inspecția Judiciară nu există „rea-credință" sau „gravă neglijență"
Din totalul de peste 1,5 miliarde de lei plătiți între 2018 și 2022, statul român nu a recuperat niciun leu prin acțiuni în regres împotriva magistraților. Deși Ministerul Finanțelor are obligația legală de a sesiza Inspecția Judiciară, majoritatea rapoartelor acestora concluzionează că nu a existat "rea-credință" sau "gravă neglijență", blocând astfel procesul de recuperare a banilor.
Paradoxal, în timp ce recuperarea despăgubirilor de la magistrați este nulă, datoriile statului către aceștia au explodat. La începutul anului 2026, statul român avea datorii estimate la peste 10,6 miliarde de lei, adică 0,6% din PIB, către angajații din justiție. Sume provin din drepturi salariale recalculate și câștigate definitiv în instanță de către magistrați împotriva statului.
Nu poate statul ceea ce poate magistratul
Concluzie clară, în România magistrații reușesc să obțină lejer sume imense de bani de la stat prin hotărâri judecătorești, în timp statul nu reușește să recupereze de la aceștia absolut nimic în caz de eroare. Nu mai rămâne de adăugat decât faptul că în România singura breaslă care nu răspunde real pentru abuzuri și grave neglijențe este aceea a magistraților.
