Sursa foto: Arhiva EVZSabotaj! Un cuvânt care dădea fiori în anii ’50, foarte des folosit de propaganda noii orânduiri adusă de tancurile sovietice. Sabotaj! Un stigmat care putea trimite imediat un om nevinovat, după o judecată sumară, la temniţă grea sau chiar la moarte.
Am crezut că acele timpuri au apus. Că acest cuvânt ghilotină nu va mai fi auzit sau scris decât în povestirile sau paginile de istorie despre acele vremuri.
Nu este aşa. Sabotaj a revenit din secolul trecut şi a început să fie din nou rostit, din ce în ce mai des. Nu în povestiri despre acele vremuri, nu în pagini de istorie. Ci la timpul prezent, despre fapte care se întâmplă sub ochii noştri. Sabotaj la timpul prezent.
Iar ceea ce este cel mai rau după părerea mea, este că „sabotaj” este rostit de către oficiali sau foşti oficiali ai statului român. Oameni care, din poziţiile pe care le au, nu au voie să se joace cu astfel de cuvinte care desemnează acţiuni de o gravitate extremă.
Constatăm că în ultima vreme cel puţin, când faptele au devenit evidente, România nu mai este condusă şi administrată de către Guvern. Guvernul nu mai face decât să sporească din zi în zi birurile de pe umerii românilor. În rest, deciziile importante, care ar putea face să se mai mişte câte ceva în economia românească, nu mai sunt luate de către Guvern, ci de nişte ONG-uri. Mereu, aceleaşi ONG-uri.
Nişte asociaţii, nealese de nimeni, dar care decid asupra unor probleme de importanţă capitală pentru viitorul ţării noastre. Cum s-a ajuns la această situaţie de neconceput într-o ţară democratică? Printr-o schemă foarte simplă. Dacă se încearcă o mişcare în economie, cum ar fi punerea în funcţiune a unui obiectiv strategic, imediat apare un ONG care contestă acest lucru. Pe motive care de care mai hilare. Cu aceste motive merg în instanţă şi cer oprirea imediată a iniţiativei economice sau a punerii în funcţiune a obiectivului. Ultimul pas este că li se dă dreptate. Şi astfel, România este condamnată, de către propria justiţie, să se scufunde în continuare.
Pentru a nu fi acuzaţi că facem doar afirmaţii, fără a avea şi un fundament real, să luăm şi nişte exemple.
Peste tot pe planetă se dă un război crunt pentru energie. Se caută soluţii. Se caută resurse. La noi însă?. Energia nu este un obiectiv de importanţă strategică. Ministrul Energiei, căci există un astfel de minister, nu face parte din CSAT, deşi, repet, pe planetă, bătălia pentru energie este cruntă şi dusă cu toate mijloacele, inclusiv militare.
Iată şi fapte! În România, la această oră, nu mai puţin de cinci hidrocentrale sunt oprite, nu mai furnizează niciun kilowat, pentru că au fost golite lacurile de acumulare. Cinci. Asta nu mai este o coincidenţă. Nu mai este nepricepere a unor sinecuri de partid şi de stat. Ci un plan bine pus la punct şi executat la milimetru, care a făcut ca în România, energia electrică să fie cea mai scumpă din Europa. Ca să nu mai vorbim de dezastrul provocat în rândul populaţiei din cauza lipsei de apă. Apă care fie că nu mai ajunge deloc în casele oamenilor, fie că, în cazul în care ajunge, nu este bună nici măcar de spălat pe jos, pentru că este plină de mâl şi înfundă mopul, sau pune pur şi simplu în pericol viaţa celor care ar îndrăzni să o bea, pentru că este plină de bacterii. Să mergem mai departe. Două hidrocentrale extrem de importante, sunt blocate în a fi pornite, tot de către ONG-uri care au obţinut în instanţă acest lucru.
Prima este Răstoliţa, din judeţul Mureş. Construcţia ei a început în 1990 şi ar fi trebuit să aibă o capacitate instalată de 35 de MW. Este gata în proporţie de mai bine de 90 la sută. A intervenit însă instanţa. Cu o rapiditate uimitoare, faţă de lentoarea cu care sunt judecate dosare extrem de importante, din care statul are de recuperat sume uriaşe şi tergiversate până la prescriere.
ONG-urile Declic și Bankwatch au cerut în instanţă oprirea imediată a ultimilor lucrări la baraj şi la construcţiile anexe. Iar Tribunalul Cluj, pe data de 10 septembrie 2025, decide: „Admite cererea de emitere a ordonanței președințiale” și „dispune oprirea lucrărilor «rest de executat» la amenajarea hidroenergetică Răstolița”.
Ordonanţă preşedinţială.
Adică să se aplice decizia foarte rapid. Ordonanţă valabilă până ce se vor mai judeca alte dosare în legătură cu hidrocentrala, deschise de aceleaşi ONG-uri. Care, desigur, vor dura. Şi astfel, un obiectiv strategic pentru România, zace oprit de o ordonanţă preşedinţială şi de nişte procese care îi vor urma şi care nu se ştie când se vor încheia. Al doilea exemplu incredibil. Acumularea şi barajul de la Mihăileni, din Munţii Apuseni. Gata în proporţie de peste 95 la sută. Iniţial, lucrarea a început în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 243/1985 şi Decretul nr. 92/1987, iar indicatorii tehnico-economici au fost reaprobaţi prin Hotărârea de Guvern 637/2018. Barajul este finalizat. Mai erau de executat mici lucrări.
Iniţial, Curtea de Apel Cluj a respins demersurile aceluiaşi ONG, „Declic”, prezent şi în procesele de la Răstoliţa de a se opri lucrările. Numai că, pe data de 16 februarie, anul acesta, tot Curtea de Apel Cluj a decis oprirea definitiv a ultimilor lucrări pentru punerea în funcţiune a acestui obiectiv. Şi astfel, o investiţie de 173 de milioane de lei, de care este nevoie nu numai pentru producerea de nergie electrică, dar şi pentru alimentarea cu apă a localităţilor din zonă şi prevenirea inundaţiilor, trebuie abandonată şi lăsată în paragină chiar înainte de momentul în care trebuia să fie pornită.
Şi toate astea se întâmplă în timp ce cinci lacuri de acumulare sunt golite: Vidraru (Argeș), Paltinu (Prahova), Măneciu (Prahova), Bolboci (Dâmbovița), Bicaz (Neamț). Nu trebuie să fii specialist, să înţelegi că nu este deloc o întâmplare, Trebuie doar o gândire de bun simţ. Dacă ai în casă cinci bidoane cu apă, pentru băut, gătit şi spălat şi le verşi pe toate cinci, nu o să mai ai apă nici pentru băut, nici pentru spălat, nici pentru gătit.
Al doilea domeniu de importanţă strategică unde se pun piedici de către ONG-uri, aceleaşi ca şi la baraje, sunt materialele critice şi pământurile rare. În timp ce, ca şi în energie, pe planetă se duce o bătălie cruntă pentru aceste resurse, România, care le are, faţă de alte ţări europene lipsite de ele, închide minele. Pe motiv că nu sunt rentabile.
Cum să nu fie rentabilă o mină de grafit, când viitorul omenirii nu poate fi conceput fără acest material? Şi totuşi, la Baia de Fier s-a închis mina pe motive de nerentabilitate. Un alt motiv invocat de ONG-urile, mereu aceleaşi, sunt cele de protejare ale mediului. Dacă veţi lua harta cu ariile protejate din România, veţi vedea că ele se suprapun fix pe ariile cu pământuri rare sau materiale critice, ori cu obiective energetice de importanţă naţională.
La fel s-a întâmplat şi cu construcţia de autostrăzi. Deranjau natura. Acum nu o mai deranjează, pentru că NATO şi-a dat seama că într-o ţară membră care are cea mai lungă graniţă cu cea mai fierbinte zonă din Europa şi una dintre cele mai fierbinţi din lume, nu are infrastructură de transport. Şi, deodată, nu a mai fost deranjată natura şi se construiesc autostrăzi.
Cuvântul „sabotaj” sună groaznic. Mai ales când este rostit de oficialităţi ale statului. Dar este o realitate a zilelor noastre şi nu se face nimic pentru ca el să se stingă definitiv.
