România captivă într-o ucigașă incertitudine

România captivă într-o ucigașă incertitudineSursa foto: Arhiva EVZ
Uniunea Salvați România și AUR, două partide ”proeuropene” s-au întîlnit, în sfîrșit, la votul pentru Fritz…! Ca doi tineri îndrăgostiți care s-au hotărât să nu se mai ascundă… Era clar, încă de mult, că cele două oengeuri create de aceeași Unitate Militară vor trebui, o dată și o dată să  iasă din ilegalitate. Exact ca și strămoșul vechiomarxist de altă dată.… Dar o dată cu venirea la putere a „marelui Mesia jupuitorul românilor” - a devenit, din ce în ce mai clar, în toată incertitudinea pe care USR-Bolojan au coborât-o, ca pe un văl negru deasupra României, că asupra țării rînjește catastrofa.
Și cum PNL îi deranja cel mai mult, Bolojan a reușit să-l anihileze și să-l spurce, complet. De frică. Fiindcă cu un alt PNL , ”mesia” n-ar fi putut distruge atât de ușor capitalul autohton și n-am fi contribuit (după cum spun statisticile) la crearea în Germania, din banii dați către Rheinmetall a 500.000 de  noilocuri de muncă…
Iar starea în care se zbate acum țara, condusă de acești arhangheli ai răului este de  incertitudine; o icerititudine otrăvită, care parcă ucide orice împotrivire.
”Ca toți oamenii din Babilonia, am fost proconsul; ca toți — sclav; de asemenea, am cunoscut atotputernicia, oprobiul, pușcăriile. Priviți: de la mâna dreaptă îmi lipsește arătătorul. Priviți: prin tăietura aceasta din mantie, pe stomacul meu se vede un tatuaj roșu — este al doilea simbol, Beth.
Această literă, în nopțile cu lună plină, îmi acordă puteri asupra oamenilor însemnați cu Ghimel, dar mă subordonează celor cu Aleph, care în nopțile fără lună își datorează supunerea celor cu Ghimel. În crepusculul dimineții, dintr-un subsol, am junghiat tauri sacri în fața unei pietre negre. În timpul unui an al lunii am fost declarat invizibil: strigam și nu-mi răspundeau, furam pâine și nu mă decapitau. Am aflat ceea ce ignoră grecii: incertitudinea.”
Când am citit pentru prima dată această frază a lui Borges, mi s-a părut doar o strălucire de bibliotecă, o invenție a unui orb genial care amesteca Babilonul, literele sacre și destinele oamenilor. Astăzi înțeleg că nu este o metaforă exotică, ci descrierea exactă a vieții noastre din ultimele decenii.
Înainte de 1989, totul era apăsător, dar limpede. Dușmanul avea un nume, o doctrină și o fizionomie recognoscibilă. Marxismul, comunismul, partidul unic, cenzura, Securitatea. Minciuna nu încerca să se deghizeze în adevăr; își impunea brutalitatea și cerea supunere. Trăiai într-o închisoare, dar știai că ești închis. Această claritate, paradoxal, conserva în om o formă de demnitate. Îți puteai defini opoziția. Puteai spune, măcar în taină: acesta este răul.
După 1989 am crezut că ieșim din labirint. În realitate, zidurile nu au dispărut; doar au fost acoperite cu oglinzi. Aceleași reflexe de dominație, aceeași disprețuire a omului concret, aceeași pasiune pentru uniformizarea spiritelor s-au reîntors sub alte nume, mai elegante și mai greu de identificat. Neobolșevismul nu mai poartă salopetă și nu mai citează din Marx. Poartă costum bine croit, vorbește despre piețe, reforme, competitivitate și valori europene. Se declară, fără să roșească, „de dreapta”.

Asta, de fapt, este însăși incertitudinea.

Nu mai știi cine e stăpânul și cine e servitorul. Nu mai știi dacă libertatea pe care o invoci este reală sau doar decorul unei noi supuneri. Nu mai știi dacă ești cetățean sau simplă resursă umană, contribuitor, unitate statistică, cost bugetar. Ți se spune că ești liber, în timp ce fiecare gest al tău este evaluat, etichetat, supravegheat, corectat și, la nevoie, ridiculizat. Ți se vorbește neîncetat despre diversitate, dar se admite o singură interpretare legitimă a realității.
În comunism, frica avea chipul unui activist obtuz. Astăzi, frica poartă un zâmbet politicos și se exprimă într-un limbaj tehnocratic. Nu te amenință direct; îți explică, cu grafice și procente, că sacrificiul tău este necesar. Îți cere să ai încredere în experți, în vînzătorii de țară, în oengeuri, în algoritmi, în analize, în „narativul corect”. Și în timp ce vorbește despre transparență, totul devine mai opac.
România ultimilor ani a fost distrusă nu doar de corupție, de incompetență sau de exodul propriilor copii, ci mai ales de această imposibilitate de a numi limpede răul. Un popor poate rezista mult timp unui adversar declarat. Mult mai greu rezistă unei puteri care își schimbă necontenit măștile și care se prezintă drept exact contrariul a ceea ce este.
Când răul se proclamă reformă, când disprețul față de oameni se numește modernizare, când obediența față de străini este prezentată ca responsabilitate, iar sărăcirea ca ajustare necesară, omul obișnuit începe să se îndoiască de propriile evidențe. Nu mai are certitudini, doar o neliniște surdă că ceva esențial îi este confiscat.
Aceasta este adevărata victorie a noilor ideologi din partidul securist USR, (acum lipit de fratele lui întru concepție, AUR). Nu faptul că ne guvernează fără a fi ales, ci faptul că ne obligă să trăim în confuzie. Să nu mai știm cui să ne opunem, ce să apărăm și chiar cine suntem.
Mă gândesc uneori că generația mea a trecut dintr-o minciună brutală într-o minciună sofisticată. Prima ne interzicea să vorbim. A doua ne lasă să vorbim, dar golește cuvintele de sens. Prima avea ziduri. A doua are ecrane. Prima producea frică. A doua produce incertitudine.
Aceasta este forma cea mai subtilă de dominație. Să nu mai poți spune cu certitudine: aici este adevărul și dincolo de el începe minciuna.
În acest Babilon numit România, în care fiecare literă își schimbă sensul de la o noapte la alta, singura formă de rezistență rămasă este păstrarea unei intuiții morale simple: că omul nu trebuie redus la instrument, că libertatea nu poate fi simulată și că răul, oricât de rafinat ar deveni, rămâne rău.
Am aflat de la Borges ceea ce ignoră grecii: incertitudinea.
Și uneori mă tem că tocmai ea, mai mult decât orice doctrină declarată, a devenit adevărata noastră formă de captivitate.