România, țara care își alungă oamenii de 50 de ani

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Am mai scris recent că am revenit în această vară în Maramureș după câțiva ani. M-am dus, împreună cu sora mea mai mare care locuiește Upstate New York, să regăsim o Românie frumoasă: sate superbe, case tradiționale, oameni gospodari, mâncare făcută în casă și sentimentul acela rar că încă mai există locuri în care timpul nu a distrus tot.

Am găsit frumusețea. Am găsit tradițiile. Am găsit oamenii.

Dar am găsit și ceva ce nu mă așteptam să găsesc: oboseala și tristețea lor.

Am stat de vorbă cu oameni 40-50 de ani care au muncit aproape toată viața. Au construit pensiuni, au renovat case, au primit turiști, au gătit, au făcut curățenie, au investit fiecare ban câștigat și au ținut în viață locuri despre care România se laudă în broșurile turistice. Alții au muncit departe de casă, în străinătate, au adunat ceva bani și au revenit să ii investească la ei acasă.

Unii dintre ei ne-au spus dezamăgiți de propria țară: “Vindem și plecăm.”

Nu au 20 de ani.

Nu sunt tineri care doresc să descopere lumea.

Sunt oameni cu o vârstă, unii de peste 50 de ani, după 25 sau 30 de ani de muncă.

Asta ar trebui să ne sperie.

Când pleacă tinerii, pierzi viitorul. Când pleacă oamenii de 50 de ani, pierzi și prezentul.

Ne-am obișnuit cu ideea emigrării.

De ani întregi discutăm despre tinerii care termină facultatea și pleacă în Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Olanda sau Statele Unite.

Am transformat fenomenul aproape într-o normalitate.

“Acolo câștigă mai bine.”

“Acolo ai un viitor.”

“Acolo au mai multe oportunități.”

“Sunt tineri, vor să vadă și ei lumea.”

Dar acum apare un fenomen mult mai grav.

Încep să renunțe oameni care nu mai pleacă pentru aventură. Pleacă pentru că au obosit.

Oameni care au construit ceva aici. Au case, au mici afaceri, au clienți, au experiență, au rădăcini.

Și totuși ajung la concluzia că este mai simplu să vândă tot și să înceapă din nou, la 40, 50 sau 55 de ani, într-o altă țară.

Vă dați seama cât de mult trebuie să dezamăgești un om ca să-l faci să ia o asemenea decizie?

România vorbește despre antreprenori. Dar îi tratează ca pe niște suspecți

De zeci de ani, fiecare guvern ne spune același lucru.

Trebuie să sprijinim antreprenoriatul.

Trebuie să dezvoltăm mediul privat.

Trebuie să încurajăm turismul.

Trebuie să revitalizăm satul românesc.

Trebuie să păstrăm tradițiile.

Cuvinte. Sau, mai bine zis, gargară, texte de campanie electorală.

În realitate, micul antreprenor român trăiește într-un permanent concurs de supraviețuire.

Taxe. Autorizații. Controale. Hârtii. Reglementări continuu schimbate. Prețuri crescute. Energia cea mai scumpă din Europa. Forță de muncă greu de găsit. Inflație. Consum în scădere.

Și, peste toate, sentimentul că statul nu îl privește ca pe omul care produce bani pentru economie, ci ca pe cineva de la care trebuie să mai colecteze ceva.

Oamenii aceia cu patru - zece camere de închiriat într-un sat din Maramureș nu sunt o corporație.

Familia care are un restaurant cu zece mese nu este un gigant economic.

Micul magazin dintr-un oraș de provincie nu are departament juridic, departament fiscal și echipă de consultanți.

În spatele acestor afaceri sunt, de cele mai multe ori, doi oameni, soț, soție și copiii lor.

Muncesc dimineața.

Muncesc seara.

Muncesc sâmbăta.

Muncesc duminica.

Se trezesc primii și se culcă ultimii, cum spuneau Viorel și Mărioara din Breb.

Iar după 25–30 de ani se uită în jur și se întreabă:

Pentru ce?

Generația care a dus România în spate

Cei care au astăzi între 50 și 60 de ani sunt o generație aparte.

Au prins comunismul.

Au prins Revoluția.

Au prins inflația anilor ’90.

Au prins privatizările, așa cum s-au făcut ele la noi ăn țară.

Au prins șomajul.

Au prins tranziția.

Au prins criza din 2008.

Au prins pandemia.

Au prins explozia prețurilor.

Au prins toate reformele și toate “reformele”.

Și, în tot timpul acesta, au muncit continuu pentru că altă variantă nu au avut.

Mulți au început de la zero.

Fără fonduri europene.

Fără consultanți.

Fără programe sofisticate pentru start-up-uri.

Au făcut primul magazin.

Prima pensiune.

Prima firmă de transport.

Primul atelier.

Primul restaurant.

Au construit capitalismul românesc așa cum au știut.

Cu bani împrumutați.

Cu familie.

Cu muncă.

Cu risc.

Acești oameni ar trebui, ar merita, să fie astăzi în perioada cea mai stabilă a vieții lor.

Ar trebui să transmită afacerile copiilor exact pe modelul din lumea civilizată.

Ar trebui să investească.

Ar trebui să angajeze.

Ar trebui să fie mentorii generației următoare.

În schimb, unii dintre ei caută cumpărători pentru ceea ce au construit o viață întreagă.

Nu mai este doar o problemă economică

Aici cred că facem cea mai mare greșeală.

Calculăm totul în procente.

PIB.

Deficit.

Inflație.

Datorie publică.

Încasări.

Cheltuieli.

Dar economia nu este un tabel Excel.

Economia este formată din oameni.

Iar când omul care a muncit 30 de ani ajunge să spună „nu mai pot”, problema nu mai este doar fiscală.

Este psihologică.

Este socială.

Este o problemă de încredere.

Pentru că oamenii pot suporta o perioadă grea.

Pot suporta un an prost.

Pot suporta o criză.

Pot chiar accepta sacrificii dacă înțeleg de ce le fac și dacă văd că sacrificiul este împărțit.

Ceea ce nu pot suporta la nesfârșit este sentimentul că ei plătesc mereu, iar statul nu se schimbă niciodată.

România riscă să rămână fără oamenii care o țin în picioare

Vorbim enorm despre marile investiții.

Foarte bine.

Avem nevoie de ele.

Dar România nu trăiește numai din multinaționale și investiții de sute de milioane de euro.

România reală este formată din sute de mii de mici afaceri.

Pensiunea din Breb.

Restaurantul din Oradea de pe malul Crișului.

Autoservirea lui Gyuri de la Eforie Nord unde turiștii vin in fiecare an să mănânce cea mai gustoasă mâncare posibilă.

Aprozarul din stradă al lui tanti Vali din Balotești.

Atelierul din Brașov.

Magazinul din Buzău.

Service-ul auto din Gheorghe Doja.

Cafeneaua din Iași.

Ferma unei familii.

Cabinetul unui profesionist.

Firma cu cinci angajați.

Aceștia sunt oamenii care creează economie acolo unde statul nu creează aproape nimic.

Dacă încep să renunțe și ei, problema României nu va mai fi doar că tinerii pleacă.

Va fi că pleacă inclusiv cei care au rămas.

Cea mai periculoasă emigrare este emigrarea omului care nu mai speră

Tânărul care pleacă la 23 de ani poate reveni.

Poate studia în străinătate și se poate întoarce.

Poate lucra zece ani și poate veni acasă cu bani, experiență și idei.

Dar omul care vinde la 55 de ani casa, pensiunea sau afacerea construită în 30 de ani și pleacă nu mai face un experiment.

El închide un capitol.

Poate definitiv.

Și odată cu el dispare ceva mai important decât un contribuabil.

Dispare experiența.

Dispare memoria unei afaceri.

Dispare un angajator.

Dispare un om care știa să facă ceva.

Uneori dispare chiar o tradiție.

În Maramureș am văzut oameni care păstrează România autentică mai bine decât o fac zeci de instituții plătite să o promoveze.

Ei nu scriu strategii despre păstrarea tradițiilor.

Ei trăiesc tradițiile.

Pun mâncarea pe masă.

Păstrează casa.

Îngrijesc grădina.

Primesc turistul.

Îi povestesc despre loc.

Și îl fac să se întoarcă.

Dacă oamenii aceștia vând și pleacă, nu va veni nicio strategie guvernamentală să-i înlocuiască.

Un stat poate pierde oamenii înainte ca oamenii să plece

Cred că acesta este lucrul cel mai grav.

Emigrarea nu începe în ziua în care omul își pune bagajele în mașină.

Începe mult mai devreme.

În ziua în care nu mai investește.

În ziua în care spune că nu mai angajează.

În ziua în care îi spune copilului lui: “tu să nu cumva să rămâi aici.”

În ziua în care pune anunțul: DE VÂNZARE.

Atunci statul l-a pierdut deja.

România a pierdut milioane de oameni în ultimele decenii și încă discutăm despre fenomen ca despre o fatalitate.

Nu este.

O țară nu rămâne fără oameni dintr-odată.

Îi pierde câte unul.

Un medic.

Un inginer.

Un muncitor.

Un antreprenor.

O familie.

Iar acum riscăm să pierdem și generația care, după ce a trecut prin toate crizele ultimilor 37 de ani, încă mai ținea lucrurile în picioare.

O țară care își alungă tinerii își ipotechează viitorul.

Dar o țară care îi face pe oamenii de 50 de ani să vândă tot ce au construit într-o viață și să plece nu își mai pierde doar viitorul.

Începe să își vândă prezentul.