,,Era Erdogan’’ nu s-a încheiat. Nu putea să sfârșească înainte ca președintele reales la 28 mai să deschidă oficial ,,secolul Turciei’’odată cu aniversarea primului veac de existență a Republicii, la 29 octombrie.

În ultimul deceniu din cele două de când se află la putere, Erdogan a încercat - și în bună măsură a reușit - să desprindă țara din chingile moștenirii kemaliste care o adusese pe calea democratică de tip (parțial)occidental dar într-un fel, i-a frânt aspirațiile imperiale. Turcia a intrat în noul grup al puterilor regionale revizioniste dar nu în sens teritorial ci de redefinire a sferelor de influență. Acțiunile politico-diplomatice și militare ale Ankarei, din Africa de Nord până în Asia Centrală trecând prin Orientul Mijlociu și Caucazul de Sud, demonstrează această aserțiune. 

Cum ar putea fi definit Recep Tayyip Erdogan

Mi-e greu să cred că fără Erdogan în frunte, Turcia și-ar fi putut crea un cadru de acțiune de o asemenea dimensiune. Totuși, el este doar un constructor și nu arhitectul eșafodajului geopolitic pe care l-ar dori cei 85 de milioane de descendenți ai otomanilor imperiali. Este însă cel care a lansat proiectul fără a se obosi cu prea multe calcule de inginerie geopolitică. Probabil, această construcție se va finaliza după ieșirea lui Erdogan din viața politică dar cu siguranță îl vom găsi într-un colțișor al istoriei acestui secol. Trăim însă timpurile de acum și avem în față alți 5 ani cu Sultanul la Ankara.

Asta înseamnă puțină teamă în Europa, ceva mai multă preocupare la Washington, invidie oarecum prietenoasă la Moscova, curiozitate și atenție sporită din partea chinezilor, respect într-o bună parte a lumii musulmane, speranță în Caucaz, admirație în Africa. Și multe altele dar nu toate de bun augur. Pentru alții, bineînțeles.

Realegerea lui Erdogan înseamnă înainte de toate o continuitate garantată în implementarea proiectului de extindere a influenței Turciei la 360 de grade. Este drept, resursele nu sunt pe măsura așteptărilor. Turcia nu a intrat în clubul primelor 10 puteri economice ale lumii și nu a devenit încă o putere multi-regională așa cum ar fi dorit liderul său. În plus, se confruntă cu o anumită izolare în plan internațional. Dar timpul nu este trecut. În 5 ani lucrurile se pot schimba în bine iar Erdogan știe că are la îndemână uneltele necesare, unele dintre ele deja utilizate cu un oarecare succes.

El nu putea lipsi acolo unde a început să lucreze, ajutat de o clasă diplomatică cum nu a avut Turcia vreodată. În Golf, există voința generală a unei destinderi chiar privind Qatarul, aliat tradițional al Turciei. Rais-ul sirian este reacceptat în Liga Arabă. Arabia Saudită, EAU și Qatarul folosesc contextul internațional pentru creșterea capacității lor de proiecție în politica globală. Diplomațiile de la Riyadh, Abu Dhabi, Cairo și Ierusalim acordă o importanță particulară dialogului cu Ankara. Și acolo este Erdogan, din nou.   Să vedem care ar fi gândurile sale pentru viitor.

Transformarea lui Erdogan a început acum doi ani

În ultimii doi ani, președintele Turciei a abordat realitatea politică externă de pe poziții ușor constructive, cu o atitudine mai puțin impulsivă, chiar moderată în comparație cu perioada care a urmat încercării de lovitură de stat din 2016. În martie 2021, Erdogan a fost catalogat de Mario Draghi - primul ministru de atunci al Italiei - drept ,,dictator’’. ,,Eu am fost ales, el a fost numit’’ a replicat calm liderul de la Ankara, fără comentariile contondente cu care ne obișnuise în anii anteriori. I-am urmărit privirea când a fost primit de Draghi la reuniunea G-20 de la Roma, din octombrie același an. Nimic special, doar un zâmbet condescendent. Părea că spune: ,,vezi domnule că nu-ți port pică’’. Era mai mult decât teatru de conjunctură sau diplomație de începător. Era poziția omului care știe că zâmbetul aduce mai mult decât replica tăioasă sau o figură fioroasă. Era alt Erdogan.

Și zâmbind, domnul Erdogan nu va renunța la ceea ce a început, respectiv o proiecție multidimensională și multivectorială a forței geopolitice a Turciei în toate regiunile în care s-a implicat până acum. Este vorba de Mediterana Centrală, Balcani, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și de Vest, Caucazul de Sud, Asia Centrală. Cam mult dar și 5 ani nu sunt puțini. Să nu ne imaginăm că turcii vor fi peste tot. Vor acorda mai multă atenție anticipării tendințelor politico-economice din aceste regiuni, interpretate ca oportunități și exploatate ca atare prin implicare și acțiune. Punct ochit, punct lovit. Războiul din Ucraina a fost o astfel de oportunitate folosită de Erdogan pentru a demonstra calitatea sa de broker diplomatic. Poziția Turciei s-a consolidat la nivel regional și chiar internațional dacă ar fi să luăm în calcul doar medierea în chestiunea trecerii cerealelor ucrainene peste Marea Neagră. Acolo unde ajung se știe acest lucru iar beneficiarii sunt milioane de oameni.

Valsul ruso-turc

De ani de zile, Rusia și Turcia și-au construit un sistem de relații bilaterale a cărui particularitate nu mai trebuie demonstrată. Rivalitatea din Caucazul de Sud, Siria, Libia și chiar Ucraina i-a adus pe turci și ruși, paradoxal, pe poziții congruente. S-au studiat vreme de secole, s-au acceptat reciproc și par a se înțelege indiferent de complexitatea problemelor în discuție. Turcia nu a aplicat sancțiuni împotriva Moscovei care a susținut, în surdină, realegerea lui Erdogan. Și acum, în contextul războiului din Ucraina, ca și în anii anteriori, Turcia a fost mereu acuzată de joc dublu. Din exterior, așa se vede. De la Ankara, liderul vede altfel: Turcia are o perspectivă realistă fondată pe o realitate geografică particulară care-i determină politica externă. Deci, nici prieteni nici dușmani, doar interese. Subiectul raporturilor turco-ruse este prea complicat pentru a-l aborda acum și voi reveni asupra lui. Trebuie însă să subliniez un aspect care se va reflecta în evoluția relațiilor dintre Moscova și Ankara. Este pentru prima dată în ultimii 400 de ani când Turcia este în creștere iar Rusia în scădere. Nici în vremea lui Elțîn nu a fost așa. 

Turcia pe meleaguri îndepărtate...foste ținuturi bizantine și otomane

Cu certitudine, Ankara va acorda o mai mare atenție politicii de destindere și cooperare cu monarhiile din Golf - Arabia Saudită și EAU în primul rând - și nu neapărat dintr-o voință politică onestă ci mai degrabă dintr-o repoziționare tactică. Are nevoie de un cadru relațional pozitiv pentru a atrage resursele financiare ale acestora într-o perioadă când visteria țării este aproape goală. Este în curs de recompunere matricea complexă a relațiilor cu Israelul iar în Mediterana Centrală sunt semne de destindere în raporturile cu Grecia și Ciprul. Apropierea de Damasc este parte a unei ecuații complicate care-i vizează pe kurzi dar și pe cei aproape 4 milioane de refugiați sirieni pe care Ankara ar dori să-i transfere în regiunile lor de origine.

În niciun caz însă, Erdogan nu va renunța la operațiunile militare împotriva forțelor kurde, chestiune care trebuie reglată cu Washingtonul, susținătorul lor. De sprijinul Moscovei  este nevoie pentru apropierea de Damasc. Reconcilierea cu Egiptul trece prin Libia însă va fi rezultatul unei diplomații a pașilor mărunți. Din considerente economice, legate de hidrocarburile libiene și din Mediterana, Erdogan trebuie să sprijine guvernul de la Tripoli care, in loco este susținut și de grupări islamiste - extensie libiană a celor pe care președintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi le-a alungat de la putere prin lovitura de stat de la Cairo (2013). Ipoteza unor concesii de ambele părți pare funcțională iar o înțelegere devine posibilă.

În antichitate, nodul gordian era în Anatolia. Pentru NATO, este și acum acolo

În relațiile cu partenerii din NATO - în principal cu Statele Unite - Ankara va continua să fie ,,copilul teribil’’ al Alianței cu o politica echivocă ancorată într-un cadru logic particular - expresie a dorinței lui Erdogan de a transforma Turcia într-o putere multi-regională, așa cum subliniam mai sus. Pentru el, Alianța este unul din mijloacele prin care își va atinge obiectivele geopolitice.Vor fi mai multe inițiative de deschidere și unele concesii în diferențele de poziții apărute în relațiile cu unii parteneri (Paris, Atena, Berlin). Probabil, Suedia va primi OK-ul Ankarei în privința aderării la Alianță dacă vine cu un minim de concesii lagate de prezența pe teritoriul său a unor membri și simpatizanți PKK sau din gruparea fostului său prieten Fethullah Gùlen.

Marea problemă, adevăratul nod gordian al relațiilor externe ale Turciei, este raportul cu Washingtonul. Un minim demers analitic asupra acestei chestiuni arată că rețele de încredere dintre Ankara și Washington au fost profund alterate după evenimentul din 2016. Achiziționarea de către Ankara a sistemului rusesc S-400 urmată de excluderea din programul F-35, chestiunea forțelor kurde din Siria, politica Turciei în Libia, Mediterana și Orientul Mijlociu, relațiile cu Rusia - au constituit momente de inflexiune majore în evoluția relațiilor bilaterale. Analizând ultimul dialog telefonic dintre Erdogan și Joe Biden remarcăm semnele unei minime destinderi. Dacă Biden va fi reales anul viitor, va rămâne la Casa Albă tot atât cât va sta Erdogan în palatul prezidențial din Ankara. Deși n-au fost amici, probabil vor rămâne prieteni. N-au încotro. 

Târziu dar temeinic, America a învățat că turcii nu glumesc, mai ales de când îl au pe Erdogan în frunte.