De vreo zece - douăsprezece zile, războiul din Ucraina trece printr-o perioadă de relativă acalmie. Așa cum scriam cu ceva timp în urmă, orice operațiune de arme întrunite are nevoie, după 3 – 4 săptămâni de luptă, de o pauză logistică, pentru ”remont”. Care la rândul său durează, de obicei, 2 – 3 săptămâni, după care, cu forțe proaspete, se reia ofensiva.

Problema e că armata rusă a intrat în această pauză logistică într-un moment de cumpănă: renunțarea la atacul asupra Kievului. Așa că ”remontul” nu a putut fi executat pe pozițiile avansate, așa cum este normal, ci a implicat o retragere generală din nordul Ucrainei. Situația a dus la pierderea inițiativei strategice de către Rusia – care a încercat să compenseze, prin manevre propagandistice precum declarațiile despre ”concentrarea forțelor în Estul Ucrainei” în vederea ”atragerii forțelor naziste într-un cazan”.

Kremlinul a încercat astfel să dea impresia că are în continuare inițiativa operațiunilor militare – pe care de fapt o pierduse încă de la jumătatea lui martie, bătând pasul pe loc pe drumul Kievului. Mulți cred, în continuare, că acest conflict va fi tranșat în Săptămâna Mare ortodoxă: cam pe joi încetează ploile în Donbass, de Florii solul va fi suficient de zvântat, iar de luni încolo începe o bătălie de blindate ”ca în al doilea război mondial”, cu deznodământ așteptat pentru 9 Mai, Ziua Victoriei împotriva nazismului, oricare ar fi el. Dar oare chiar așa va fi?

Problema este că intenția de a proceda la o dublă încercuire nu se anunță cu săptămâni înainte, prin presă. Pentru orice militar cu oarece pregătire, este evidentă încercarea de a ”prinde” forțele ucrainene care de 8 ani țin frontul din Donbass într-o ”pungă”. Cele două brațe ale preconizatei încercuiri ar urma să fie desfășurate pe direcția Izyum – Dnipro, respectiv Mariupol – Zaporojie.

În final, la modul ideal, ucrainenii ar trebui să se trezească blocați cu spatele la Nipru – care pe cursul său inferior este accesibil Escadrei ruse 166 corvete purtătoare de rachete, cu baza la Novorosiisk. Navele respective – din clasele Dergaci și Buyan – au pescaj sub 3m și pot bloca traficul de pe un mal pe celălalt al Niprului, deci aprovizionarea forțelor ucrainene, în caz de încercuire. Deîndată ce zona Herson va fi pe deplin controlată de armata rusă, va dispărea riscul unei lovituri a artileriei ucrainene asupra navelor, iar Niprul va deveni un obstacol greu de trecut pentru trupele aflate în retragere. Capcana s-ar închide...

Prima întrebare este: ce i-ar putea face pe ucraineni să intre într-o asemenea capcană? Fiindcă ofițerii Statului Major General al Ucrainei au sesizat în mod clar pericolul, că doar citesc și ei ziarele și se pricep să descifreze o hartă. De aceea, au întreprins deja demersurile necesare pentru a obține din Occident rachete anti-navă Harpoon. În plus, știu că Dnipro, respectiv Zaporojie, se află la peste 150 km de punctul de plecare al preconizatei ofensive. Iar din cele 5 brigăzi de sprijin material-tehnic trimise de Moscova în Ucraina, cu un total de 2.000 de camioane, au supraviețuit numai 3. Aventura s-ar putea termina prin încercuirea cu spatele la Nipru a celor două detașamente rusești, trimise pentru exploatarea în adâncime a străpungerii.

A doua întrebare: are armata rusă posibilitatea concretă de a realiza două străpungeri, la Izyum, respectiv Mariupol, și ulterior de a exploata în adâncime aceste străpungeri?

Păi să vedem. Trupele ruse desfășoară ostilitățile cu unități denumite ”grupări de luptă” – de fapt, batalioane de infanterie motorizată întărite cu tancuri și mai ales artilerie. Care cuprind circa 600-800 de militari. Pierderile de personal (morți, răniți, dispăruți și prizonieri) sunt greu de estimat, pe fondul războiului psihologic care dublează, în plan mediatic, războiul propriu-zis.

Mult mai ușor pot fi numărate epavele rusești de pe câmpiile Ucrainei. La ultima numărătoare, erau peste 500 de mașini de luptă a infanteriei (BMP), circa 100 de transportoare blindate (BTR) și vreo 170 de alte vehicule ușor blindate. Plus 490 de tancuri. Total 1260 epave. Având în vedere că în fiecare grup de luptă rus sunt 3 companii a 8...10 mașini de luptă, rezultă că 45 de asemenea formațiuni au fost distruse în primele 50 de zile ale conflictului. Ceea ce înseamnă că peste 35.000 de militari ruși sunt scoși din luptă într-o formă sau alta. Minimum! Rusia a pierdut mai mulți oameni în 50 de zile de război cu Ucraina decât în cei zece ani ai războiului din Afganistan (1979 – 1989).

În august 2021, ministrul rus al apărării, gl. Igor Șoigu, declara în fața Camerei inferioare a Dumei că armata rusă dispune de vreo 170 de asemenea grupuri de luptă, ”BTG” cum le spune NATO. Dintre acestea, circa 130 au fost trimise în Ucraina. Rezultă că în 50 de zile de lupte armata rusă a pierdut cel puțin 35% din forțele sale. Minimum, stabilit pe bază de fotografii geolocalizate.

Pentru cei obișnuiți să dea piept cu procentele numai când se uită la etichetele de solduri, nu pare mult. În realitatea cruntă a câmpului de bătălie lucrurile stau altfel: o formațiune militară care înregistrează pierderi de o treime într-un timp atât de scurt își pierde capacitatea de luptă, trebuie retrasă în spatele frontului și reformată. Adică reconstituită cu un aport semnificativ de militari neuzați de lupte și redotată cu armament și tehnică din stocul de mobilizare.

Vrei, nu vrei, este un proces de durată. Dar președintele Putin dorește să vadă cât de repede rezultate! Conform ultimelor declarații ale Pentagonului, armata rusă a reușit în aceste două săptămâni de ”remont” să reconstituie 70% din puterea sa inițială (90 BTG din 130) – adică, a recuperat foarte puțin, abia 15% din pierderi. Evaluarea NATO, publicată de The Times din 12.04.2022, e foarte apropiată de a mea: ”până la 38 de grupări de luptă sunt inutilizabile”, din cele 45 BTG care erau inutilizabile acum 14 zile. Va fi de ajuns pentru execuția unui plan operațional care nu mai prevede atacul pe 5 direcții, ci numai pe 2? Mă îndoiesc...

În primul rând este vorba de calitatea efectivelor. Grupările de luptă, astăzi uzate în bătălii pierdute, au fost constituite la nivelul diviziilor de categoria I, din primul eșalon de militari profesioniști și cadre: cei mai buni, eșalonul de alarmă, mulți cu experiență de luptă prin Siria. Odată plecați în Ucraina, în spate a rămas 1/3 din efectiv: eșalonul al doilea, de mobilizare, fără experiență de luptă. Alcătuit din cadre și gradați profesioniști cu capacități mai modeste, care în caz de război ar fi trebuit să încadreze batalioanele de rezerviști formate prin mobilizare. Pe bună dreptate, la 12 aprilie adjunctul ministrului britanic al Apărării, James Heappey, declara că „Următorul val de trupe rusești care va veni în Donbass nu va fi cel mai bun contingent al Rusiei.” Ce s-a putut alege din aceste rezerve, vreo 5.000 ... 6.000 de militari de categoria a II-a, sunt acum trimiși să ”întărească” grupurile de luptă greu încercate din Ucraina. Cred că sunt entuziaști...

În al doilea rând este vorba de calitatea tehnicii. Am mai scris despre urmele adânci pe care le-au lăsat 15 ani de criză economică, pe fondul a patru războaie limitate (două în Cecenia, unul în Georgia și angajamentul în Siria) și a destructurării industriei militare sovietice. Din dotarea stoc mobilizare, cam 10% s-a dovedit completă și funcțională. De aceea, încă de acum o lună, prin Ucraina au apărut piese de muzeu paradite prin Afganistan: tancuri T-72 și T-72A din anii 1970, mașini de luptă BMP-1 (alea în care militarii stau pe rezervorul de motorină, incinerarea gratis fiind asigurată) și chiar TAB-uri BTR-70 (propulsate de două motoare pe benzină, de camion).

N-a existat altă posibilitate, deși toată dotarea șenilată a celor 130 grupuri de luptă ar fi trebuit trimisă la RK în fabrică și înlocuită integral cu blindate de generație nouă, de pe stoc. Așa cum declara la 13 aprilie consilierul președintelui Zelenski, Aleksei Arestovici, „Mobilizarea în Rusia a eșuat, să se adune rezerve nu mai este posibil. Nu pentru că oamenii nu vor: ei pot mai mult sau mai puțin să racoleze oameni. Nu au echipamente... Ei vor să scoată din depozit echipamentele sovietice: timp de 30 de ani a stat pe loc acest tanc nefericit sau proiectilul în cochilie. Aceste cochilii devin periculoase pentru artileriștii înșiși. Ei pot chema și 7 milioane, dar cu ce să-i înarmeze? Cu ce să-i aprovizioneze?”

Dotarea primită, mai vârstnică decât echipajele, a întărit entuziasmul efectivelor de completare, al căror eroism a crescut la întâlnirea cu veteranii supraviețuitori: poveștile cu drone Baryaktar și sotnii ucrainene dotate cu rachete Javelin i-au înflăcărat, desigur, pe noii veniți. Și din nou comentează dl. Arestovici: „„Ei au păstrat scheletul forțelor armate retrase din nord, completate cu rezerviști, și încearcă să spună: «Băieți, să ne întoarcem în Ucraina, să luptăm din nou». Dar mi se pare că starea de spirit a unor astfel de unități, după lecțiile primite lângă Kiev, Sumî și Cernigov, nu va fi aceeași ca înainte. Desigur, vor intra în luptă, dar nu cred că vor da dovadă de miracole de curaj.” Mai ales că liniile defensive ucrainene sunt bine fortificate.

Dacă armata rusă ar fi adus din rezerva strategică 40 – 45 de grupuri de luptă proaspete, dubla străpungere și încercuirea unităților ucrainene din Donbass ar mai fi avut șanse de reușită. Dar cu o ”împrospătare” de circa 17% (sub o cincime din necesar), alcătuită în pripă, din efective de mâna a doua și cu dotări de muzeu, acest plan ambițios are slabe șanse de realizare. Pe bună dreptate, la 12 aprilie președintele ucrainean Zelenski comenta: „În Rusia s-a spus încă o dată că așa-numita ‘operațiune specială’ a lor se presupune că merge conform planului. Dar, să fiu sincer, nimeni în lume nu înțelege cum s-ar putea realiza un astfel de plan”.

Evident, rușii vor fi lăsați să realizeze străpungerile inițiale, la Izyum și Mariupol. Iar după 7 ... 10 zile va urma încercuirea, lupta de tranșee. Știind cum se va termina, Guvernul ucrainean a publicat încă de pe acum instrucțiuni privind modul în care cetățenii vor putea să predea vehiculele militare rusești pe care le vor găsi prin curți, prin șanțuri, pe câmpuri și viroage. Și a confirmat că găsitorii nu vor fi nevoiți să le declare în scopuri fiscale.

Problema e că, de când inginerul-șaman Șoigu a fost trecut în planul doi, armata rusă este condusă de militari profesioniști care știu cum stau lucrurile și care sunt riscurile. Dacă decid să pornească atacul anunțat prin ziare, în pofida tuturor acestor neajunsuri majore, asta înseamnă că fie nu îndrăznesc să-i raporteze domnului Putin realitatea, fie nu doresc să i-o raporteze.

Pentru a-l săpa, așa cum l-au săpat, cu succes, pe Șoigu...