Putin tocmai a suferit o mare înfrângere. De această dată, când Bashar al-Assad a început să se prăbușească, Rusia nu mai fost acolo să-l prindă.

Eșecul lui Putin în Siria

În general Rusia a urmărit de pe margine împrăștierea prin țară a rebelilor în mai puțin de zece zile, ei cucerind Alepul, Hama și Homs înainte ca, duminică, să intre în Damasc, capitala țării.

Al-Assad e acum plecat, iar plecarea sa este sărbătorită de mulțimi de sirieni radioși. Pentru Rusia, acolo unde al-Assad s-a refugiat, căderea guvernului său înseamnă o pierdere uriașă.

Deceniile de investiții militare și politice rusești, menite să asigure o ieșire la Marea Mediterană, sunt acum periclitate. Totuși, s-ar putea ca Vladimir Putin să reușească să-și păstreze o oarecare poziție în Siria de după Assad, dar nu se întrevede nicio cale. El tocmai a suferit o înfrângere semnificativă.

Relațiile Rusiei cu familia Assad datează din anii ’70, când Hafez al-Assad – tatăl lui Bashar – a întărit locul Siriei pe orbita sovietică.

Cea făcut Putin la ONU

Din momentul când mai tânărul Assad a ocolit o ascensiune pașnică printr-o acțiune violentă transformată ulterior într-un conflict sângeros, pe la începutul anului 2012, Rusia a reacționat respingând o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care îi cerea demisia.

Cu un an înainte Putin, pe atunci premier, condamnase dur o altă rezoluție a ONU, care autoriza un bombardament împotriva dictatorului libian, colonelul Muammar al-Gaddafi, calificând-o drept un “apel medieval la cruciadă” și se spune că a devenit livid atunci când colonelul Gaddafi a fost omorât. El era hotărât ca Assad să nu aibă parte de aceeași soartă.

Putin i-a oferit mai tânărului Assad un substanțial ajutor militar în anii care au urmat. Până în 2015 forțele lui Assad abia dacă mai controlau 20% din teritoriul Siriei, iar Rusia a lansat o operațiune militară menită să îl salveze.

În 2017 Rusia a dat o mână de ajutor la negocierile vizând un armistițiu temporar în anumite regiuni din Siria, după care le-a permis forțelor regimului să ocupe multe din regiunile respective.

Putin, marele aliat al lui Bashar al-Assad

În cele din urmă prezența sa militară s-a transformat într-o forță mai mică, respectiv una capabilă să facă față unui conflict de mai mică amploare, dar Rusia nu s-a retras niciodată din Siria, chiar și după ce invazia ei din Ucraina din 2022 a lăsat în umbră orice alte priorități în materie de politică externă.

Ajunsă în acel punct, păstrarea prezenței sale acolo – inclusiv baza aeriană Hmeimim și baza navală Tartus – era importantă și pentru operațiunile militare ale Rusiei din Libia, din Republica Centrafricană și din Sahel – o nouă frontieră evidențiind puterea rusă.

Sprijinul militar al Rusiei a fost completat printr-o susținere politică răbdătoare. Putin și Assad au rămas prieteni la cataramă în decursul mai multor aprinse conferințe de pace care încercau să negocieze o aplanare a conflictului.

În 2013, Putin a părut să fie pentru Assad precum un “cavaler în armură strălucitoare” - și, din când în când, scotea în evidență slăbiciunea președintelui Barack Obama în privința așa-zisei linii roșii din Siria – el garantând că într-un an Assad își va distruge arsenalul de arme chimice și împiedicând astfel perspectiva unor bombardamente americane. (După câțiva ani, peste 80 de civili sirieni vor fi omorâți în urma unui atac cu gaz sarin - atac atribuit de Statele Unite forțelor regimului).

Rusia nu s-a retras din Siria

Pe la începutul anului 2018, Rusia a găzduit un congres sirian în stațiunea Soci, congres la care au participat mai ales delegați pro-Assad și care a diluat ambițioasele viziuni legate de o tranziție politică spre o eventuală reformă constituțională. Odată potolit războiul din Siria, diplomații ruși au pledat pentru așa-zișii ‘cei trei R’: sprijinul Reconstrucției, Reîntoarcerea refugiaților și Reabilitarea lui Assad.

Între timp, Rusia era deseori iritată de refuzul regimului Assad de a face fie și o cât de mică concesie – fapt evidențiat și de ieșirile ocazionale ale lui Putin de condamnare a lui Assad.

Dar Rusia “nu a aruncat niciodată prosopul” (în box, semnul de recunoaștere a înfrângerii, n. red.) până când, brusc, luna trecută, războiul din Siria a reizbucnit. Dacă încăpățânarea continuă a lui Assad a făcut Rusia să își piardă răbdarea, atunci evenimentele din ultimele săptămâni au făcut restul.

Multe din forțele lui Assad s-au retras pur și simplu din calea rebelilor, devenind imediat clar că iranienii, care l-au sprjinit ani de zile, nu își vor face nici ei apariția.

Rusia și-a exprimat crescânda îngrijorare, intensificându-și bombardamentele în provincia Idlib, din nord-vestul țării, ocupată de rebeli, dar nu a făcut nimic pentru a-și întări prezența în restul Siriei.

De ce nu a intervenit Putin

Întrucât rebelii avansau, devenea tot mai clar că Rusia nu va interveni în forță. Cum capacitatea militară a Rusiei se consuma în Ucraina, calculele sale se schimbaseră. Probabil Putin și-a dat seama că e timpul să se lepede de Assad și să se ocupe de păstrarea bazelor militare ale Rusiei într-o nouă Sirie.

Totuși, căderea lui Assad rămâne o pierdere. Statele arabe sunnite se opuseseră venirii lui Putin în ajutorul lui Assad – un șiit – într-un conflict considerat că s-ar înscrie într-o luptă mai amplă cu Iranul șiit.

Dar Putin și-a câștigat un respect în regiune și chiar mai departe, în special printre dictatori, întrucât el rămăsese alături de aliatul său și le arăta asta și americanilor.

Acel respect este acum în pericol, iar decizia lui Putin de a-i oferi azil lui Assad ar putea fi un ultim efort de a semnala că nu își abandonează „semenii”.

Siria și Ucraina

Rusia și-ar putea justifica oricând regresele din Ucraina, pretinzând că ea luptă împotriva „Occidentului colectiv”. Ea și-ar putea explica abandonarea Armeniei, un aliat al său, în timpul ofensivei de anul trecut a Azerbaidjanului în Nagorno-Karabah, bazându-se pe schimbarea realităților din regiune și sperând totodată că puțini vor observa asta.

Dar Siria e altceva. Nicio gimnastică retorică a propagandiștilor din Rusia nu poate abate atenția de la faptul că abandonarea lui Assad este semnul cel mai clar, după invazia lui Putin din Ucraina, că în fața puterii rușilor au apărut noi limite.

Lăsând la o parte faptul că Iranul, un partener al său, este slăbit, Rusia își va pierde prestanța și în fața altor „luptători de categorie grea” din regiune, mai ales în fața Israelului și a Turciei.

Parteneriatul Rusiei cu Assad și cu Hezbollah a făcut ca ea „să devină vecinul din nord al Israelului”, asta însemnând că Israelul trebuia să informeze Rusia atunci când i-ar fi atacat pe aliații Iranului din Siria.

Cum i-au stricat Israel și Turcia jocurile lui Putin

La rândul său, Israelul va trebui să se arate precaut în privința Ucrainei, chiar dacă Rusia s-a apropiat și mai mult de Iran și a adoptat o poziție pro-palestiniană în războiul din Gaza. Cum Assad a plecat, iar iranienii au devenit marginalizați în Siria, Israelul are acum mai mult loc de manevră.

S-ar putea spune că, în privința Turciei, cu care Rusia are în regiune o mai veche rivalitate, pierderea ar fi și mai mare. Întărindu-și avantajul în fața Rusiei după invazia acesteia din Ucraina, Turcia ar putea avea un formidabil rol de negociator în orice negocieri cu privire la influența Rusiei în Siria, datorită protecției pe care o acordă opoziției armate din Siria.

Eliminarea lui Assad ar putea duce și la pierderea inerentă a bazelor de la Hmeimim și Tartus. Rusia va face tot ce va putea ca să-și păstreze în funcțiune aceste baze. Schimbarea termenilor atunci când vorbește despre noii săi interlocutori sirieni – de la „teroriști” la „opoziție armată” – sugerează că eforturile diplomatice au început deja.

Se prea poate ca Rusia să reușească asta. Dar influența sa în Siria – și în regiunile aferente – nu va mai fi niciodată tocmai aceeași.

(Articol de Hanna Notte, New York Times; Traducerea: Alexandru Danga, RADOR RADIO ROMÂNIA)