Ca şi personajul lui Sadoveanu, braşoveanca se luptă din 1990 pentru a-i descoperi pe ucigaşii fi ului său, iar din 2012 pentru a-i identifi ca pe cei vinovaţi de mortea soţului ei.

România a mai primit, pe 24 iulie, o condamnare la CEDO, în cauza Vlase (II) contra României, din pricina sistemului judiciar şi a celui sanitar. Reclamantele în dosar au fost Elena Vlase și Ioana Ortensia Vlase, soţia şi fiica lui Nicolae Vlase, care a decedat în Spitalul Militar Brașov la 13 ianuarie 2012, din cauza unei infecţii intraspitaliceşti cu Klebsibela după o operaţie de ulcer duodenal, care nu a fost dificilă. Este a doua hotărâre de condamnare a statului român pe care Elena Vlase o obţine la CEDO, după cea în speţa fiului său, Nicuşor Vlase, ucis la Braşov în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Dacă despre personajul lui Mihail Sadoveanu din romanul Baltagul, Vitoria Lipan, se crede că ar fi existat cu adevărat, fără a avea probe certe, Elena Vlase trăieşte printre noi şi este la fel de hotărâtă să-i afle pe ucigaşii fiului şi soţului său. Lupta acestei femei cu sistemul judiciar din România durează de 29 de ani şi, după cum a declarat pentru Evenimentul zilei, o va duce până la capăt.

Epopeea a început după ce şi-a înmormântat copilul

Primul demers pentru aflarea adevărului l-a făcut după înmormântarea fiului, care prezenta urme de tortură. Nu mai ştie de câte ori a bătut, cu jalba în proţap, la poarta parchetelor, inclusiv a celui general. Nu mai ţine nici socoteala drumurilor făcute la Bucureşti. S-a deplasat de patru ori la Curtea de la Strasbourg şi s-a adresat CEDO de două ori în cazul fiului şi o dată în cel al soţului. Prima plângere a adresat-o Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2005. „Răspunsul celor de acolo a fost că mai întâi trebuie să parcurg toate căile de atac din ţară, ceea ce am şi făcut. În anul 2008, am formulat plângere individuală la CEDO, înregistrată cu numărul 18817/2008, iar în 2011, Statul Român a fost condamnat pentru violarea art. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, precum şi pentru lipsa unei anchete efective”, îmi spune Elena Vlase. Am întrebat-o cum i-a afectat viaţa această luptă de zeci de ani. „Mama are vocaţia sacrificiului”, a venit sec răspunsul. Sunt curios cum s-a descurcat financiar în toţi anii ăştia. „Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, eu cred în Justiţia Divină!”.

„Mi-ar ucide încă o dată fiul!”

Din 2016 adresează memorii procurorului general. Rezultatul? „Atât în cadrul audienţelor de la Parchetul General, cât şi prin adresele trimise, am solicitat disjungerea dosarului fiului meu, din dosarul Braşov, conexat în 2006, tocmai pentru a pune în aplicare decizia CEDO din 2011, în cazul Vlase. De fiecare dată mi s-a răspuns că nu se poate disjunge, întrucât conexarea este pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei. O decizie generală fără efectuarea unei anchete efective, aşa cum este prevăzut în decizia CEDO, mi-ar ucide încă o dată fiul! De asemenea, am cerut şi preluarea dosarului soţului meu, deoarece are legatură cu cel al fiului meu. Răspunsul primit anul acesta menţionează faptul că îşi menţin punctul de vedere cu privire la disjungere, adăugând că se fac cercetări cu privire la mai multe persoane ucise în Decembrie 1989, printre care şi fiul meu. În acelaşi răspuns mi s-a precizat că imediat după ce se va finaliza noua expertiză medico-legală, dispusă de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalulul Militar Cluj, vor lua o decizie în legătură cu preluarea dosarului.

Sper ca după decizia CEDO, din 24. 07.2018, Parchetul General să preia dosarul, deoarece până la acest moment, după aproape şapte ani, nimeni nu este pus sub acuzare”

 

Soţul a murit în acelaşi spital în care şi-a găsit fiul

Trecem la dosarul soţului. „După mai multe ordonanţe de clasare, dispuse în dosarul cauzei de procurori civili, am considerat oportun ca judecătorul de cameră preliminară să stabilească competenţa, deoarece medicii implicaţi sunt militari. În final, Înalta Curte căreia i-a fost trimis dosarul a dispus preluarea acestuia de către Parchetul Militar Cluj, stabilind conflictul negativ de competenţă. Chiar şi în această situaţie, procurorul de caz a ignorat dispoziţia instanţei şi, printr-o ordonanţă, a disjuns o parte din dosar care se referă la medici, motivând că nu sunt militari şi a declinat competenţa către Parchetul Judeţean Braşov.

După o perioadă, dosarul a fost preluat de Parchetul Curţii de Apel care a clasat cauza întrucât nu este întrunită condiţia tipicităţii unei infracţiuni de ucidere din culpă! Partea din dosar rămasă la Parchetul Militar Cluj, instrumentată de procurorul militar Ene Mircea, se referă doar la comandantul Spitalului Militar căruia a fost nevoit să-i recunoască calitatea de militar. Nu întâmplător, partea din dosar care se referă la medici a ajuns la procurori civili pentru a-i proteja, având în vedere că medicul chirurg care l-a operat pe soţul meu este de notorietate în Braşov, a deţinut şi el o perioadă funcţia de comandant al Spitalului Militar.

Ca o ironie a sorţii, soţul a murit în acelaşi spital în care fiul meu, potrivit unor declaraţii de martor, a fost dus mort de la Miliţie şi acuns într-un garaj al spitalului, evident cu aprobarea medicilor care au fost consemnaţi în toată perioada, fără să anunţe familia. Aştept rezultatul expertizei dispuse de judecătorul de cameră preliminară de la Cluj”

Petent în cauza de la CEDO care a dus la redeschiderea dosarului Revoluției

Elena Vlase este prima mamă a unui tânăr erou care s-a adresat CEDO, alături de Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi de Teodor Mărieş. Astfel s-a alcătuit dosarul 33810/07 Asociaţia 21 Decembrie 1989, Mărieş (I), Vlase şi alţii contra România, care a deschis seria de hotărâri CEDO prin care s-a redeschis dosarul Revoluţiei închis în mod abuziv de procurorii militari sub presiunea factorilor politici şi militari şi a unor vârfuri din serviciile secrete şi Ministerul de Interne. Ulterior, omorul a devenit imprescriptibil în Codul penal român.

Cronica unei morţi din cauza infecţiilor intraspitaliceşti

Decizia CEDO din 24 iulie privind moartea soţului este a doua hotărâre pe care Elena Vlase o obţine la CEDO, după cea în cazul fiului.

Aceasta constituie un vot de blam pentru sistemul judiciar din România pentru că arată criza, lipsa reformei sau rezistenţa la reforma din Justiţie.

Hotărârea scoate la iveală şi criza din sistemul sanitar, malpraxisul medical în cazul celor implicaţi, infecţiile intraspitaliceşti, precaritatea tratamentului, lipsa medicamentelor eficiente sau repartizarea lor preferentiaţă şi problemele de notorietate ale concentraţiei dezinfectanţilor.

Spitalul din Braşov avea pe lista de furnizori şi celebra Hexi Pharma. Trebuie menţionat că Elenei Vlase nu i s-a permis să fie parte a acestui dosar după moartea soţului său din cauza suprainfectării cu Klebsibela, în urma intervenţiei chirurgicale.

Plângere pentru omucidere

Din examinarea pieselor dosarului, CEDO a reţinut în hotărâre că la 7 decembrie 2011 Nicolae Vlase a fost internat într-un spital militar, unde a fost supus unui control medical în urma căruia, potrivit consemnărilor din fişa medicală, a fost diagnosticat cu un ulcer gastroduodenal.

Pacientul a fost dirijat la un medic şi i s-a recomandat intervenția chirurgicală. După complicațiile postoperatorii, el a suferit două operații ulterioare, efectuate de aceeași echipă medicală, iar mai târziu i-a fost instalat un tub de alimentare.

Pe 6 ianuarie 2012 a fost descoperită prezența unor noi bacterii. La 9 ianuarie 2012, starea sănătăţii lui Nicolae Vlase s-a deteriorat din cauza hemoragiilor. El a murit la 13 ianuarie 2012. Familia a depus o plângere pentru omucidere la Parchetul din Brașov.

Prejudiciu moral – 12.000 de euro

O anchetă a fost imediat demarată și au fost efectuate mai multe evaluări de experți. În august 2014, reclamanții au sesizat instanța cu privire la întârzierile în procedură. Timp de patru ani, cercetările nu au progresat sau au fost blocate.

În temeiul dispozițiilor articolului 2 (dreptul la viață) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții, soţia şi fiica, s-au plâns de lipsa unei anchete efective în urma plângerii lor penale cu privire la moartea lui Nicolae Vlase. CEDO a constatat încălcarea articolului 2, sub latura procedurală, şi a acordat 12.000 de euro (doar prejudiciu moral prin tergiversare) și 5.038 de euro (costuri și cheltuieli) avocatului reclamantelor.

În mai multe rânduri, Elena Vlase a solicitat preluarea dosarului privind moartea soţului său de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar procurorul general nu i-a aprobat cererea. Acum este foarte probabil că procurorul general va decide din proprie iniţiativă preluarea anchetei din acest caz Vlase II (moartea soţului) şi ceea ce mai trebuie făcut pentru soluţionarea justă a dosarului Vlase I referitor la moartea fiului în Revoluţie.

 

Tatăl şi fiul, examinaţi de acelaşi medic legist la distanţă de 22 de ani

În decembrie 1989, tânărul Nicuşor Vlase deceda în condiţii misterioase în Brașov, fiind asasinat prin împuşcare şi depus la morga Spitalului Militar. Culmea, el a fost examinat de acelaşi medic legist care avea să-l autopsieze pe tatăl său în 2012, fără a mai aştepta sosirea expertului-consilier desemnat. În mai 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat violarea art.2 în cazul morţii suspecte a lui Nicuşor Vlase şi lipsa unei anchete efective. Moartea lui Nicuşor Vlase a fost violentă, în împrejurări insuficient cercetate, implicând câţiva lucrători ai Ministerului de Interne care l-ar fi dus într-o secţie de miliţie pe 23 decembrie 1989, moment de la care nu s-a mai ştiut nimic de el până la descoperirea, după insistenţe şi îndelungi căutări ale familiei, la morga spitalului.

Din decizia CEDO din 2011 - Ancheta morţii lui Nicuşor Vlase

Anchetarea acestui deces, la început, a fost făcută de către Parchetul Militar din Braşov. După ce au putut vedea rămăşiţele fiului lor şi au constatat, pe deoparte, urme de violenţă pe corpul său şi, pe de altă parte, că rana făcută de glonţ sângera încă, Elena şi Nicolae Vlase au pus imediat la îndoială faptul că fiul lor a fost ucis în timpul evenimentelor de la Braşov, pe 23 decembrie 1989. După ei, el ar fi murit mai târziu. Între 1991 şi 2008, au adresat numeroase memorii şi plângeri Parchetului şi altor autorităţi, cerând ca cei care le-au omorât fiul să fie identificaţi şi sancţionaţi. Printr-o decizie din 28 decembrie 1994, care nu a fost comunicată Elenei şi lui Nicolae Vlase, Parchetul Militar din Braşov a pronunţat Neînceperea Urmăririi Penale. Abia pe 9 iulie 1999, Parchetul Militar i-a informat pe petenţi că ancheta referitoare la decesul fiului lor „în cursul evenimentelor din decembrie 1989”, s-a încheiat printr-un NUP pe baza „unei erori de fapt, care îndepărta orice responsabilitate penală”. În urma unui recurs al Elenei Vlase, această decizie a fost infirmată în august 1999.

În numeroase reprize, petenţii au reiterat plângerile lor. În ianuarie 2006, ancheta a fost conexată la dosarul nr.97/P/1990. Prin scrisorile din octombrie 2008 şi ianuarie 2009, ca răspuns la o plângere a Elenei Vlase, referitoare la durata anchetei, Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat că, în perioada anilor 1994 – 2001 şi 2002 – 2005, nici un act de investigare care să afle responsabilii morţii fiului său nu a fost înfăptuit, dar că responsabilitatea disciplinară a procurorilor nu putea fi angajată pe motive de întârziere. Consiliul a precizat totodată că ancheta a fost reluată după decembrie 2004. Petenţii au cerut fără succes o despăgubire din partea instituţiilor pe care le considerau responsabile de decesul fiului lor şi de întreruperea anchetei.

Nicio investigaţie în zece ani

Referitor la decesul fiului dlui si d-nei Vlase, Curtea notează că ancheta s-a deschis de peste 20 de ani. Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a intrat în vigoare decât pe 20 iunie 1994 privitor la România, Curtea nu a putut analiza această anchetă decât pentru perioada posterioară acestei date.

Curtea notează că, în 1994, dosarul era la procurorii militari din Braşov. Aceştia erau pe aceeaşi poziţie ca majoritatea acuzaţilor, printre care înalţi responsabili ai Armatei în funcţie, militari supuşi principiului subordonării ierarhice. Curtea remarcă, apoi, că şi Consiliul Superior al Magistraturii a confirmat prin două scrisori din octombrie 2008 şi ianuarie 2009, că între 1994 şi 2001, apoi între 2002 şi 2005 (aproximativ 10 ani în total), nici un act de investigare referitor la moartea fiului petenţilor nu a fost îndeplinit, fără ca aceasta să aibă vreo justificare. De asemenea, prin scrisoarea din iunie 2008, Secţia Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat tergiversări şi a făcut o listă a cauzelor, printre care s-a numărat absenţa comunicării prompte a deciziilor de neurmărire penală părţilor vătămate, sau „lipsa de cooperare” a instituţiilor implicate în represiunea din decembrie 1989.

„Secret” şi „strict secret”

În acest sens, Curtea reaminteşte că disimularea intenţionată a probelor duce la dubii asupra capacităţii reale a anchetelor care au stabilit faptele. De asemenea, clasarea „secret” sau „strict secret” a informaţiilor esenţiale pentru anchetă nu este justificată. Curtea reaminteşte apoi obligaţia asocierii procedurii apropiaţilor victimei.

Ea evidenţiază că nu a fost adusă nici o justificare absenţei totale de informaţii despre ancheta cu care d-nul si d-na Vlase au fost confruntaţi până în iulie 1999, în urma numeroaselor cereri făcute de către ei în acest sens. În plus, nici decizia de neurmărire din 28 decembrie 1994, nici motivele ei, nu au fost comunicate. Chiar după această dată, comunicările care le-au fost făcute s-au redus la o scurtă informare în decembrie 2003 şi la răspunsuri repetitive/repetate ale Consiliului Superior al Magistraturii în octombrie 2008 şi în ianuarie 2009. Abia în februarie – martie 2010, informaţiile esenţiale pentru anchetă, anterior clasate „secret” şi „strict secret”, au fost accesibile petenţilor şi fiecărei părţi vătămate.