„Celor pe care vor să-i piardă, zeii le iau mai întâi mințile. Trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni, să permitem sosirea anuală în țară a unui număr de 50 000 (în zilele noastre sunt sute de mii n.r.) de persoane dependente, care vor face să sporească în viitor populația de sorginte imigrantă. E ca și cum ai privi o națiune care lucrează de zor să-și pregătească rugul funerar.”

Sunt cuvintele profetice rostite de parlamentarul britanic Enoch Powell pe 20 aprilie 1968 în celebrul discurs al „râurilor de sânge”. Pe atunci, în Londra și Manchester (orașe în care astăzi britanicii albi sunt minoritari), musulmanii erau o minoritate nesemnificativă, iar la nivelul Regatului Unit nu erau mai mult de câteva sute de mii.

Tendințele se vedeau însă cu ochiul liber, iar Enoch Powell și-a făcut datoria de a le rosti public, în ciuda atacurilor venite din partea majorității politicienilor și a faptului că era conștient că-și distruge cariera. În cartea sa „Populația musulmană în Europa: 1950- 2020”, Hussein Kettani spune că, în 1939, Anglia avea o populație de 50 000 de musulmani adică 0,1 la sută din totalul locuitorilor țării.

În 1951, s-a ajuns la 100 000 de persoane, adică 0,2 la sută. Creșterea a continuat în rirm accelerat. În 1971, trei ani după discursul lui Powell, erau deja 750 de mii de musulmani. În 1981, procentajul urca la 1,25 de milioane, adică 2,2 la sută din populație. În 1991 se înregistrau 1,5 milioane (2,6 la sută).

Conform recensământului din 2001, populația totală a Marii Britanii era de 58 789 187 de locuitari. Dintre aceștia, 2,71 la sută erau musulmani, adică 1 591 000 de persoane. Nici discursul lui Powell, nici problemele apărute după 2000 (integrismul islamic, refuzul integrării, terorismul salafist) nu au schimbat nimic din politica guvernelor britanice.

În Regatul Unit sunt astăzi peste 3 milioane de musulmani, din care 100 000 de convertiți (e vorba în special de femei). Ca și în cazul Franței și al Belgiei, cei mai mulți se află în apropierea capitalei. În Greater London locuiesc în momentul de față 1 milion de musulmani.

Iar creșterea acestor comunități este explozivă în comparație cu populația băștinașă, nu numai din cauza unei rate mult mai mari a natalității, ci și a imigrației masive. Unii se tem că, în două decenii, islamul va detrona creștinismul ca număr de credncioși în Regatul Unit.

David Coleman, profesor de demografie la prestigioasa Universitate din Oxford, lasă se înțeleagă că e numai o chestiune de timp până ce britanicii vor deveni minoritari în propria țară: „Momentul în care britanicii albi vor deveni o minoritate va simboliza un transfer imens de putere- cultural, economic și religios-cultural, o schimbare ireversibilă în societatea britanică, fără precedent, cel puțin în ultimul mileniu”.

Mult mai dură este profeția jurnalistei de dreapta Katie Hopkins, acuzată în repetate rânduri de islamofobie pentru că a cerut intervenția navelor militare pentru a opri imigrația. Aflată în Israel pentru a realiza in film despre evreii care au părăsit Europa din cauza creșterii amenințării islamiste, Hopkins a scris pe pagina sa de socializare: „Evreii au Israelul, dar britanicii albi unde se vor refugia? ”

Aceasta este, de fapt, marea problemă. Ce vor face urmașii noștri dacă progresiștii pierd pariul, dacă nu vor reuși să-i convingă pe musulmani să renunțe la jihad, la sharia și la modul fundamentalist în care văd lumea. Nu cumva evităm marea „ciocnire a civilizațiilor” aducând pur și simplu războiul în țările noastre?