Politicieni junk

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Există momente în viața unei națiuni în care simplul subiect al dezbaterii publice devine cel mai sever verdict asupra celor care o conduc.

În țările prospere se discută despre cum poate fi accelerată dezvoltarea economică, despre cum poate fi stimulată inovația, despre cum pot fi atrase investițiile și despre cum poate fi câștigat un loc printre economiile cele mai performante din lume.

Întrebarea despre junk

În România, în schimb, întreaga dezbatere publică a ajuns să graviteze în jurul unei singure întrebări: vom reuși sau nu să evităm retrogradarea în categoria „junk”? Acesta este, poate, cel mai devastator rechizitoriu care poate fi făcut întregii clase politice românești.

În urmă cu două-trei decenii, România vorbea despre recuperarea decalajelor față de Occident, despre integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, despre adoptarea monedei euro și despre intrarea în rândul statelor dezvoltate. După zeci de ani de guvernare aproape neîntreruptă a acelorași partide – PSD și PNL –, ambiția națională a fost redusă la un obiectiv infinit mai modest: să nu mai cădem. Rareori poate exista un rechizitoriu mai aspru la adresa unei clase politice decât acesta.

În ultimii ani, românii au fost obișnuiți să audă despre tot felul de recorduri negative. Deficit bugetar record. Deficit comercial record. Datorie publică în continuă creștere. Investiții întârziate. Reforme amânate.

Promisiuni încălcate

Într-o țară condusă de oameni cu viziune, obiectivul ar fi fost obținerea unui calificativ comparabil cu al economiilor dezvoltate ale Uniunii Europene. În România însă, succesul este definit prin evitarea dezastrului; nu mai aspirăm la excelență, ne rugăm doar să nu ajungem și mai rău.

Iar ceea ce este cu adevărat revoltător nu este doar perspectiva unei eventuale retrogradări, ci faptul că mulți dintre cei care au adus România în această situație par aproape împăcați cu ideea că este suficient să rămânem acolo unde suntem – pe ultima treaptă, înaintea apocalipsei economice!

Ca și cum aceasta ar reprezenta o performanță; ca și cum românii ar trebui să aplaude faptul că țara lor nu a fost încă împinsă complet în categoria nerecomandată investițiilor. Este o formă de umilință națională transformată în strategie politică. Un stat serios nu se compară cu prăpastia de sub picioare, ci cu vârful muntelui pe care dorește să ajungă.

Standarde prăbușite

Politicienii români au coborât atât de mult standardele, încât însăși mediocritatea este prezentată drept performanță, iar simpla evitare a prăbușirii drept victorie. Nu mai există ambiție, nu mai există prestigiu, nu mai există onoare; există doar administrarea declinului.

Ani întregi au cumpărat voturi pe datorie, au împărțit bani pe care statul nu îi avea, au preferat popularitatea de o lună în locul responsabilității pe termen lung, au confundat bugetul țării cu bugetul propriilor campanii electorale și au amânat orice reformă care le-ar fi putut aduce un cost politic. Fiecare guvern a lăsat nota de plată următorului, iar următorul a făcut exact același lucru, până când nota de plată a ajuns la România.

Astăzi, piețele financiare, investitorii și agențiile de rating nu mai judecă discursurile patriotarde, sloganurile electorale sau conferințele de presă. Ele judecă cifrele. Iar cifrele nu pot fi mințite. Ele nu votează, nu aplaudă, nu pot fi intimidate; ele spun, rece și implacabil, câtă încredere inspiră un stat.

Politica, principalul factor de risc al României

Din păcate, România inspiră astăzi mai puțină încredere decât ar merita prin potențialul ei, și asta nu pentru că românii ar fi incapabili, nu pentru că economia românească nu ar avea resurse, nu pentru că antreprenorii români nu ar putea concura cu succes în Europa, ci pentru că prea des politica a devenit principalul factor de risc al propriei țări.

Nicio agenție de rating nu retrogradează talentul unui popor; nu retrogradează inteligența inginerilor români, nu retrogradează medicii, profesorii, muncitorii, fermierii sau antreprenorii. Ea evaluează capacitatea celor care conduc statul de a administra responsabil finanțele publice, iar aici verdictul devine tot mai sever.

În loc să vorbească despre drumul către categoria economiilor europene cu cea mai mare credibilitate financiară, liderii politici discută aproape exclusiv despre cum să împiedice România să mai cadă o treaptă. Este, poate, cea mai fidelă radiografie a propriului lor eșec.

Junk înseamnă gunoi

Nicio națiune nu poate construi prestigiu internațional atunci când cea mai mare ambiție a conducătorilor săi este evitarea unei noi degradări. O națiune cu un asemenea potențial merită infinit mai mult; merită conducători care să fixeze ținte înalte, nu să celebreze faptul că au evitat, pentru încă o zi, dezastrul.

Pentru că adevărata măsură a unei clase politice nu este cât de bine explică eșecul, ci cât de sus îndrăznește să ridice destinul țării pe care o conduce.

Există un motiv pentru care simpla rostire a cuvântului „junk” provoacă atâta neliniște. În limbajul agențiilor de rating, el desemnează o categorie de risc ridicat, nerecomandată investițiilor prudente. În limba engleză însă, cuvântul are și un înțeles mult mai brutal: gunoi, vechitură, lucru lipsit de valoare. Faptul că România poate ajunge asociată cu un asemenea termen reprezintă una dintre cele mai mari umilințe economice și de imagine din istoria sa recentă.

Această etichetă nu descrie valoarea poporului român

Nu descrie inteligența, hărnicia sau potențialul acestei națiuni. Ea descrie, înainte de toate, eșecul unei clase politice care a coborât ambițiile României atât de mult, încât astăzi nu mai luptăm pentru excelență, ci doar pentru a evita degradarea. Iar atunci când întreaga agendă publică ajunge să fie dominată de întrebarea dacă România va deveni sau nu „junk”, rechizitoriul este deja scris.

Nu România este de categoria „junk”, ci politicienii care au adus-o aici. Toți. Atât cei aflați la putere, cât și cei din opoziție. Primii, pentru că au împins țara spre această situație prin ani de iresponsabilitate, populism și lipsă de viziune.

Să nu confundăm valorile

Ceilalți, pentru că, în timp ce își lăbărțează fundurile pe fotoliile confortabile ale Parlamentului și încasează indemnizații și privilegii pe care nu le justifică prin rezultate pe măsură, nu au fost în stare să-i convingă pe români că merită să guverneze. S-au complăcut într-un veritabil dolce far niente, plătit din banii contribuabililor, din banii poporului, din banii unei Românii pe care au coborât-o atât de mult, încât cea mai mare ambiție a ei nu mai este să urce, ci doar să nu mai cadă.

Valoarea unei națiuni nu poate fi confundată cu valoarea celor care o guvernează. România rămâne o țară cu un potențial uriaș, cu oameni capabili, cu antreprenori competitivi, cu specialiști respectați în întreaga lume și cu toate resursele necesare pentru a deveni una dintre economiile puternice ale Europei.

De categoria „nerecomandabili” sunt doar acei politicieni care au adus România în pragul dezastrului. Politicieni junk.