Politica externă europeană a murit la Moscova, săptămâna trecută.

Vizita în Rusia a lui Josep Borrell a marcat sfârșitul ambițiilor geopolitice ale Europei

 Înmormântarea va avea loc pe mare, în această primăvară, la aproximativ 100 de metri sub Marea Baltică, unde un vas rusesc pe nume Fortuna cufundă ultima secțiune a conductei petroliere Nord Stream 2, având o lungime de 1.230 km, dintre Rusia și Germania.

Deși sfârșitul ambițiilor geopolitice ale Europei se apropia de mai multă vreme, lovitura de grație ne-a lăsat cu gura căscată, fie și din simplul motiv că ea singură și-a aplicat-o.

Umilință pentru Europa

Ilustrând ceea ce prin capitalele europene a fost considerată drept o ‘umilință’, șeful politicii externe a UE, Josep Borrell, a păstrat tăcerea la Moscova, vinerea trecută, atunci când, în timpul unei conferințe comune de presă transmise în direct, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat că UE este “un partener pe care nu te poți baza”. Singura reacție a lui Borrell la lunga diatribă a lui Lavrov a fost o grimasă de durere.

Atunci când a revenit în colimatorul Bruxelles-ului, parlamentarii europeni au reacționat indignați și au cerut demisia lui Borrell. Europarlamentara belgiană Assita Kanko l-a întrebat pe Borrell, care este spaniol, unde-a dispărut curajul UE? (în text, ‘cojones’, cuvânt care în spaniolă înseamnă ‘testicule’, n. red.)

Punând această întrebare, ea a dezvăluit în mod neinspirat micul secret murdar al UE: nu are așa ceva.

UE a acționat cel mai bine atunci când s-a ținut doar de ce știe ea, adică, reglementări, comerț și acordarea de subvenții în cadrul blocului. Diplomația cu miză mare nu a fost și – după cum a dovedit-o Borrell - nici nu va fi vreodată partea forte a UE, pentru simplul motiv că, în privința politicii externe, nu există un consens între cei 27 de membri ai organizației.

Fie că problema e Rusia sau Turcia sau chiar Statele Unite, negocierea unei poziții coerente în cadrul UE este mai mult decât imposibilă, nu din motive de ideologie de partid, ci din cauză că, deseori, interesele naționale diferă.

Ce vină are Borrell

Adevărata vină a lui Borrell a fost aceea de a fi lăsat să cadă masca de pe neputința UE. De săptămâni întregi, criticii au tot spus că el nu ar trebui să facă vizita, mai ales după ce Kremlinul l-a trimis la închisoare pe liderul opoziției Alexei Navalnîi și după ce protestatarii au fost zdrobiți. Ei au spus că rușii se vor folosi de această vizită în sprijinul propriei lor propagande și l-au sfătuit pe Borrell să renunțe, considerând că argumentele în sprijinul unui ‘dialog’ cu adversarul sunt răsuflate.

Ceea ce l-a făcut pe spaniol să fie o pradă atât de ușoară pentru Lavrov a fost faptul că el nu a dispus de nicio pârghie la îndemână prin care să forțeze mâna Rusiei. Chiar dacă UE ar dispune de o armată sau de mult trâmbițata “autonomie strategică” la care mulți din Bruxelles aspiră, toate astea ar fi paralizate de procesul punerii de acord asupra lucrurilor care trebuie făcute în cazul unei provocări de felul celei venite din partea Rusiei.

Singura cale prin care UE poate ‘pedepsi’ Rusia o constituie sancțiunile, un lucru care până acum nu pare să fi avut vreun efect asupra comportamentului răuvoitor al Moscovei. (În general, rușii bogați au reușit să ocolească restricțiile cumpărându-și pașapoarte europene din Cipru și Malta).

Nu a fost de ajutor nici faptul că eforturile depuse pentru a lupta cu Rusia au fost substanțial subminate de Germania, cel mai mare membru al UE.

Cazul Nord Stream 2 este elocvent

Tendința Berlinului de a se uita în altă parte în fața provocărilor Rusiei e substanțial dovedită. În ultimii ani, cel mai bun exemplu al acestei orbiri a fost conducta Nord Stream 2. Multe țări din UE, ca să nu mai vorbim de SUA, s-au opus acestui proiect din diverse motive, inclusiv din cauză că el va păgubi cu miliarde Europa de Est prin taxele de tranzit pe care Rusia le plătește acum ca să exporte gaze pe continent.

Berlinul a refuzat cu încăpățânare să se folosească de participarea sa la proiect ca ‘armă’ împotriva Moscovei, dat fiind faptul că (peste tot, cu excepția Germaniei) proiectul este văzut ca fiind de importanță strategică. De-a lungul timpului, Nord Stream 2 a supraviețuit unei anexări ilegale, unor serii de otrăviri și cel puțin unui asasinat, precum și unor tentative de subminare a democrației occidentale prea numeroase ca să mai poată fi citate.

Totuși, acordul ruso-german este atât de drag Berlinului, încât guvernul german s-a oferit discret anul trecut, fără nicio problemă, să plătească 1 miliard de euro ca să obțină promisiunea Americii că nu va impune sancțiuni în urma acestui proiect.

Se rup vecinii de Germania?

Săptămâna trecută, președintele german, Frank-Walter Steinmeier, a oferit o nouă explicație a ‘atașamentului’ Germaniei față de conductă.

Într-un interviu acordat unui ziar, el a spus că “în timpul războiului, în fosta Uniune Sovietică au murit peste 20 de milioane de oameni. Asta nu e scuză pentru neplăcuta linie a politicii rusești de azi, dar să nu pierdem din vedere tabloul general“.

Aceste declarații nu le-au prea căzut bine unora dintre vecinii Germaniei.

Premierul polonez, Mateusz Morawiecki, a acuzat Germania că “merge pe la spatele Europei”, calificând proiectul Nord Stream 2 drept “un proiect împotriva UE, care ar putea în curând să servească politicilor agresive ale Rusiei“. “E timpul ca proiectul să se oprească”, a conchis el.

Nu este clar cum ar putea oare Borrell, sau oricine altcineva în locul lui, să spere că va scoate o poziție ‘europeană’ dintr-un asemenea marasm.

Federaliștii europeni afirmă că singura cale de ieșire din această situație este ca UE să renunțe să mai ceară unanimitate pe tema deciziilor în materie de politică externă, pronunțându-se în favoarea unui ‘vot al majorității calificate’.

Și totuși, asta ar face ca diferendele să se adâncească și mai mult. De dragul demonstrației, imaginați-vă că majoritatea membrilor UE ar hotărî să se apropie mai mult de Rusia în pofida dorințelor statelor baltice și ale Poloniei. Sau să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă o majoritatea calificată ar ține partea Turciei în disputele sale cu Grecia și Cipru din Marea Mediterană.

Coeziunea UE, așa cum o fi ea, ar fi distrusă.

Poziția lui Borrell în calitate de ‘Înalt Reprezentant al Politicii Externe și de Securitate din Uniunea European’ a fost inventată relativ recent. La fel ca Borrell, cei doi predecesori ai săi, Catherine Ashton și Federica Mogherini, s-au luptat să articuleze o politică externă coerentă a UE fără a ține cont de programele capitalelor fiecărui stat.

Titlul pompos nu e prea susținut, biroul se bucură de puțină autoritate și, după cum a descoperit și Borrell în timpul zadarnicei sale vizite la Moscova, de un respect încă și mai mic.

Până la urmă, majoritatea statelor membre ale UE sunt mulțumite să mențină un convenabil acord postbelic, bazându-se pe Statele Unite în privința securității și pe propriile guverne în materie de politică externă.

Dacă Bruxelles-ul dorește să fie luat în serios, atunci trebuie să se împace cu decesul ambițiilor sale în materie de politică externă și să meargă înainte.

Articol de Matthew Karnitschnig

 

Traducerea: Alexandru Danga