Bogdan Jelea, istoric și analist politic. sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
PNRR trebuia să fie planul de modernizare al României. Deși ținut la secret sau „pe stick”, deși nevotat în Parlament, deși nu de 80 de miliarde de euro, cum ne anunțau adepții lui Iohannis acum 5 ani, ci doar de 30. Din care numai jumătate sunt fonduri nerambursabile, iar restul sunt împrumuturi.
PNRR, rețeta haosului
Mărețul plan întocmit de „ideologul în sandale” Ghinea a devenit, pe alocuri, un cronometru legislativ: adopți până la 31 august sau pierzi miliarde. De lei sau euro, nici nu mai contează.
Mai exact, rețeta perfectă pentru haos: proiecte făcute pe fugă, amendamente politice, grile rescrise, CCR chemată să repare Parlamentul și miniștri ilegitimi care explică faptul că „nu e perfect, dar trebuie votat”.
Trei legi sunt suficiente pentru radiografia acestui mecanism.
Codul Urbanismului: un miliard de euro și o lege încă în căutarea formei finale
S-a găsit soluția pentru blocajul urbanistic: să mute autorizațiile de construire de la primarii de sector la Primăria Capitalei. Din tot Codul, asta era „miza cea mare”. Promis ca o capodoperă a sistematizării, noua reglementare arată ca un experiment catastrofal. Pe lângă numeroasele inadvertențe de formulare și tehnică legislativă, documentul a preluat haotic enormitățile care de aproape un an au blocat sectorul imobiliar.
O industrie a construcțiilor responsabilă de 7% din PIB, a fost pusă pe butuci. Dacă adăugăm și domeniile conexe, probabil procentul e dublu. Aberațiile din Legea Nordis au fost preluate ca atare, continuând paralizia pieței: nu se știe cum se folosesc avansurile încasate, nu se știe cine pe cine amendează, nici cum se diferențiază persoanele fizice de investitorii calificați. Parcă ICRAL-ul de pe vremuri funcționa mai bine.
Apoi, noul Cod intră în vigoare înainte ca toate comisiile, procedurile și sistemele digitale să fie constituite sau pe deplin operaționale. Este reforma administrativă în versiunea românească: întâi stabilești termenul, apoi scrii legea. Și, eventual, după ce o aplici, afli ce trebuia să scrie în ea.
Salarizarea: 770 de milioane de motive să votezi „în orb”
Celebrul gigolo (conform DEX și propriei declarații, întreținut de soție) Dragoș Pîslaru a anunțat „ultima șansă”. Tehnic și teoretic, legea încearcă un demers legitim: să introducă o grilă coerentă, criterii de salarizare și reguli predictibile pentru cheltuielile de personal. Pe hârtie, sună impecabil.
În practică, proiectul vine după multe amânări, are o decizie de instanță privind stoparea demersurilor unui guvern demis, f sot deja trimis înapoi de Comisia Europeană și e posibil să coste Statul mai mult decât banii promiși din PNRR.
Aici apare însă întrebarea tehnică pe care propaganda bolomaniacă o evită: cum construiești o grilă unitară fără să produci noi excepții, coeficienți, sporuri și compensații? Dacă trebuie să garantezi simultan că nimeni nu pierde, că unii trebuie să câștige, că inechitățile dispar și că bugetul rămâne sustenabil, există riscul ca „legea unică” să devină, foarte românește, legea unică a excepțiilor.
Ultima năstrușnicie vizează creșterea contribuțiilor la sănătate pentru pensionari. Teoretic, e corect: asigurarea de sănătate nu a fost niciodată acoperită din impozitele pe salariu, deci accesul la servicii trebuie achitat inclusiv de pensionari. Însă serviciile sanitare nu doar că nu excelează, ci bună parte din povara suplimentară atacă drepturi deja destul de mici, o bună parte din seniori abia descurcându-se.
Legea ANI: „reforma anticorupție” care a ajuns la CCR
A treia perlă este Legea integrității. După ce Fritz a devenit incompatibil tocmai din cauza unei modificări propuse de propriii colegi, a mai fost și problema „partenerilor de viață”.
Evident că e imposibil, din punct de vedere juridic, să obligi oameni fără raporturi civile explicite să depună declarații de avere. Fie că e „mama la copii” (cazul Nicușor Dan) sau „pofta inimii” (cazul Ilie Bolojan).
Toată lumea a atacat-o, pe varii considerente, ajungând din nou în situația ca CCR trebuie să explice ce a vrut să spună autorul (Parlamentul). Un adevărat model de eficiență instituțională: întâi jalonul, apoi competența.
Recomandările noastre
