Pax israeliana: Noua ecuație a supraviețuirii Statului Evreu

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ar putea Israelul să intre într-o etapă post-americană a existenței sale, în contextul evoluțiilor din regiune? Probabil că nu, dar raporturile cu Washingtonul vor avea alt curs, într-o nouă dimensiune geopolitică.

După războiul din Golf, din 1991, Orientul Mijlociu a fost gestionat într-un mod pe care, generic, l-am putea numi ,,Pax americana’’. Rezultatele nu au fost chiar la înălțime, mai ales că regiunea era un ,,cartof fierbinte’’ pentru mai toți președinții, până la Trump. Chiar și pentru el.

Războaiele nu au încetat, Iranul și-a dezvoltat programul nuclear militar până aproape de faza finală, patru state – Siria, Liban, Irak, Yemen - au intrat în colaps. Doar Egiptul s-a salvat, greu. Intrase sub umbra islamului politic.

Pax israeliana: Noua ecuație a supraviețuirii Statului Evreu

Ce s-ar întâmpla dacă pacea americană ar fi înlocuită cu o Pax israeliana, bazată pe supremația Israelului și extinderea Acordurilor Avraam? Aceasta este întrebarea al cărei răspuns - probabil incomplet și desigur, discutabil  - voi încerca să-l formulez în rândurile de mai jos.

Arhitectura războiului existențial. Conexiunea dintre frontul iranian și conflictele derivate

În secolul al XXI-lea, securitatea Israelului nu mai poate fi evaluată prin prisma unor conflicte izolate, locale sau strict de frontieră. Realitatea geopolitică contemporană impune recunoașterea unui război de uzură pe mai multe fronturi, integrat într-o strategie macro-regională coordonată de Teheran.

Sub doctrina ,,inelului de foc’’, Iranul a proiectat o strategie de încercuire asimetrică a Israelului, delegând execuția tactică către o rețea complexă de proxy non-statali și actori statali subordonați. Din această matrice centrală, croită la Teheran, derivă în mod direct principalele teatre de operațiuni cinetice ale Israelului în care forțele armate – IDF – sunt angajate pentru protecția și supraviețuirea națională.

Fără a intra în detalii – de altfel, cunoscute de toată lumea – reiterez generic și succint ,,patrulaterul’’ angajării IDF: Frontul din Liban (Hezbollah), Frontul din Gaza (Hamas și Jihadul Islamic), Frontul din Iudeea și Samaria - o zonă de destabilizare permanentă, unde Iranul trimite capital, armament și expertiză clandestină prin rețele de contrabandă, încercând să deschidă un alt front direct în inima geografică a statului evreu - Frontul din Siria, redus ca dimensiune în ultimul an, ca urmare a evoluției situației interne.

Prin Hezbollah, Iranul este încă prezent și aici. Un front secundar, dar nu mai puțin periculos, este cel reprezentat de grupările Houthi din Yemen.

Presiune cinetică, diplomație și contracarare

Dincolo de această presiune cinetică multidirecțională, ecuația de securitate este completată de o confruntare asimetrică, mai puțin vizibilă, de natură non-cinetică, cu Ankara. Acest front se manifestă în plan diplomatic, juridic și economic.

Turcia folosește instrumente de drept internațional pentru a izola Ierusalimul și pentru a contesta acțiunile armatei sale. Deși lipsite de o componentă militară directă, acțiunile Turciei se conectează parțial obiectivelor ,,patrulaterului’’ condus de Teheran. Pentru Ankara, Libanul și Siria sunt parte a sferei sale de influență. În 2010, relațiile Turciei cu Israelul s-au tensionat, iremediabil. Atunci, cineva a greșit, tot ... iremediabil.

Toate aceste elemente nu sunt fenomene paralele ci componente ale aceleiași matrice, fațete ale aceluiași conflict pentru existență. Pentru Israel, supraviețuirea depinde de capacitatea de a neutraliza nu doar ramurile locale ale acestei structuri, ci de a contracara direct voința politică și militară a centrului de comandă de la Teheran.

7 octombrie și prăbușirea unei iluzii: eficiența managementului de conflict

Data de 7 octombrie 2023 nu a fost doar un eșec tactic sau operativ de securitate, ci prăbușirea unei întregi paradigme conceptuale care dominase gândirea strategică israeliană timp de mai bine de două decenii.

Această iluzie, cunoscută sub numele de ,,managementul conflictului’’ se baza pe premisa că un actor ideologic totalitar și genocidar  - precum Hamas sau Hezbollah – poate fi descurajat pe termen lung prin stimulente economice, bariere tehnologice avansate și lovituri militare punctuale, chiar chirurgicale, cu efect temporar.

Timp de mulți ani, factorii de decizie de la Tel Aviv au crezut că stabilitatea poate fi cumpărată prin oferirea de permise de muncă, asistență umanitară și facilitarea fluxurilor financiare către Gaza, presupunând că pragmatismul guvernării autonome va tempera fanatismul religios. Zidurile subterane inteligente, sistemele de apărare antirachetă – precum Iron Dome – au creat o falsă senzație de invulnerabilitate perpetuă.

Tehnologia nu poate anihila o enclavă teroristă funcțională

Masacrul din 7 octombrie a demonstrat brutalitatea acestei erori. Tehnologia nu putea substitui nevoia de control al teritoriului și de distrugere definitivă a capacităților inamicului. Atunci, s-a demonstrat că pentru mișcările fundamentaliste alimentate de Teheran, distrugerea Statului Israel nu este un slogan negociabil, ci un imperativ teologic absolut, în fața căruia bunăstarea economică și sănătatea propriei populații sunt complet irelevante.

Iluzia că se poate trăi alături de o ,,enclavă teroristă funcțională’’ s-a dizolvat într-o singură zi, în câteva ore. Consecința directă a acestei treziri strategice a fost înțelegerea faptului că în chestiuni de securitate existențială, jumătățile de măsură nu mai sunt valabile. Securitatea națională nu se mai poate baza pe evaluarea intențiilor inamicului – dovedit ca extrem de violent, fară scrupule – ci exclusiv pe distrugerea capacităților sale de acțiune.

Ruperea de ,,moștenirea’’ de la Oslo (1993) și recuperarea principiului victoriei totale

Prin asumarea unui răspuns militar total și necruțător după 7 octombrie, Statul Israel a operat o ruptură fundamentală de dogma geopolitică care i-a paralizat inițiativa strategică timp de decenii: moștenirea Acordurilor de la Oslo, din 1993.

Momentul introdusese în ecuația Orientului Mijlociu o premisă profund dăunătoare securității israeliene, anume că orice conflict militar în zonă, indiferent de natura și intensitatea sa, trebuie să se încheie nu prin victoria uneia dintre părți, ci printr-un ,,proces de pace’’ negociat, mediat internațional și bazat pe concesii teritoriale. Probabil Sun Tzu și Clausewitz s-au întors în mormânt.

Era vorba de o filozofie post-modernă a conflictului armat care eliminase din vocabularul strategic al Ierusalimului noțiunea de victorie militară clară. În loc să folosească superioritatea sa tehnologică și operațională pentru a zdrobi capacitatea de luptă și voința inamicului, Israelul a acceptat ani la rând armistiții premature (încetări ale focului impuse de comunitatea internațională), care nu făceau altceva decât să permită organizațiilor teroriste să se reînarmeze, să se reorganizeze și să revină mai puternice. Războiul devenise un exercițiu de gestionare a crizelor, nu un instrument de tranșare a acestora.

O altă perspectivă ...

Prin noile sale directive strategice, Ierusalimul a recuperat principiul activ clasic al artei militare: războaiele se încheie prin victorii, nu prin acorduri diplomatice ambigue. Pacea reală și durabilă nu își are obârșia în tratate semnate cu entități care nu recunosc dreptul la existență al statului evreu, ci în capitularea sau distrugerea militară a acestora. Roma a făcut bine când a înfrânt și distrus Cartagina și rău atunci când, sub Domițian, a încheiat o pace ambiguă cu Decebal. Pentru daci, a fost apă la moară, dar a venit Traian și a pus capăt euforiei de la Sarmizegetusa.

Recuperarea acestui principiu înseamnă că Israelul nu mai luptă pentru a obține o poziție mai bună la masa negocierilor, ci pentru a elimina amenințarea de pe tabla de șah regională, reinstaurând teama de înfrângere totală în mintea adversarilor săi.

Doctrina „Pax Israeliana” una din puținele alternative ale garanției  supraviețuirii Israelului

Dacă Israelul nu va reuși să impună o ordine regională stabilizată prin propria sa forță – o veritabilă Pax israeliana – existența sa pe termen lung ar fi o utopie, iar țara va rămâne cu o permanentă sabie a lui Damocles deasupra capului. Într-un mediu geopolitic precum cel din Orientul Mijlociu, unde slăbiciunea este percepută ca o invitație la agresiune și anihilare, stabilitatea nu se construiește pe echilibrul de forțe sau pe bunăvoință multilaterală, ci pe hegemonia incontestabilă a unui actor puternic și hotărât.

Conceptul Pax israeliana nu presupune expansiune teritorială sau imperialism, ci stabilirea unui set de reguli de securitate clare, detaliate și non-negociabile, garantate de puterea militară a hegemonului. Condiția sine qua non pentru instaurarea acestei noi ere este ca inamicii Israelului – structurile din ,,patrulater’’ - să își recunoască în mod explicit înfrângerea militară și politică.

Istoria universală demonstrează că un conflict se stinge cu adevărat doar atunci când agresorul conștientizează că a pierdut complet războiul și că prețul continuării ostilităților  este distrugerea sa totală. Este de la sine înțeles că această doctrină exclude din capul locului ca Iranul să-și ducă la bun sfârșit programul militar nuclear. Acum și în viitor.

Suveranitatea Strategică. Necesitatea unei ,,foi de parcurs’’ proprii

Pentru a transpune în realitate doctrina de securitate necesară supraviețuirii, Statul Israel trebuie să elaboreze și să urmeze cu strictețe o ,,foaie de parcurs’’ proprie, derivată exclusiv din sistemul său de interese vitale și de securitate.

Istoric vorbind, Ierusalimul a fost adesea presat să adopte planuri diplomatice și formule strategice concepute în exterior – fie de mediatori regionali interesați, fie de organisme internaționale sau chiar de către principalul său aliat strategic, Washingtonul. Acesta din urmă rămâne un pilon fundamental al securității Israelului - diplomatic, militar, logistic, tehnologic – dar va trebui să accepte un eventual ,,nu’’ din partea Ierusalimului, spus în spatele ușilor închise, când sugestiile și presiunile de peste Atlantic contravin supraviețuirii sale statale și chiar, biologice.

Nu este un secret faptul că America operează adesea cu concepte dictate de politica sa internă – multe, în favoarea Israelului – sau de strategii globale de detensionare rapidă. Pentru Israel însă, deciziile nu sunt chestiuni de oportunitate politică, ci existențiale.

Concluziile unui manual de supraviețuire

Analiza peisajului geopolitic din Orientul Apropiat evidențiază o realitate politică incontestabilă: Statul Israel se află într-un moment de cotitură istorică, iar deciziile de acum vor modela nu doar deceniile următoare, ci și supraviețuirea sa ca entitate stală a poporului evreu.

Confruntat cu un război multi-frontal generat direct de Teheran și sprijinit prin diverse forme de asimetrie politico-militară globală, Israelul pare să fi înțeles că vechile metode de gestionare pasivă a crizelor și-au epuizat complet valabilitatea. Dărâmarea iluziilor la 7 octombrie 2023 și cronologic vorbind, abandonarea dogmei de la Oslo au marcat reântoarcerea salubră la realismul politic și strategic.

Recuperând principiul clasic al victoriei militare, Ierusalimul a reafirmat adevărul istoric conform căruia pacea durabilă nu se poate atinge prin compromis cu teroarea.