În anii ’50, aceste practici erau la ordinea zilei, iar prostimea aplauda tâmpă arestarea dușmanilor poporului și toți cei ce contau la acel moment în societate: profesori, preoți, funcționari de orice rang au fost „paradiți” de grobienii analfabeți, mai marii regimului comunist.

O presă aservită, care aducea ode Conducătorului iubit, același Liicheanu vomitiv care a rămas cu limba umedă încă din acea perioadă, de tristă amintire, asigura propaganda regimului și a partidului.

de serviciu primeau un pui, un salam, un ulei ori o făină pentru turnătorii odioase la adresa prietenilor, cunoscuților și familiei lor. Apoi a venit Marea Trădare: dictatorul a fost ucis de Securitate, cea care îi ridica ode, îi asigura propaganda, privilegiile și puterea. Iar oamenii au crezut că mor pentru libertate.

Acum e la fel, doar că totul se dă la televizor, în seriale. Vedem în direct procurori cu două clase primare la bază, cu un limbaj de mahala și exprimări pernicioase, care râd în hohote în timp ce fabrică dosare. Aflăm de existența unor conducători de Instanțe Supreme, care prin parteneriate cu paraditorii permit pătrunderea unor ofițerese chiar în sediul lor, pentru a se păzi martorii acoperiți în scopul de a minți să nu se răzgândească în fața judecătorilor.

Prin sălile de ședințe procurori le spun judecătorilor șocați de ceea ce aud că martorul poate fi în același timp „doi în unul”: odată public, cu o declarație normală, a doua oară acoperit, cu o altă declarație. Adică un individ viu poate să dea două declarații în același proces, diferite una de alta. Iar un procuror anticorupt susține că așa ceva se întâmplă frecvent, inclusiv la nivelul Instanței Supreme.

Probele vin în plicuri de la cetățeni care nu există și se cer arestări în baza contrafacerilor evidente, iar procurori șefi de parchete urlă că asta e legal, la fel cum și doi martori în unul este clar normă de procedură penală.

În timpul acesta, parlamentul e mut și slab, șantajat și fricos, lăsând aceste bestii cu chip uman numiți pompos magistrați ori onorată instanță să „paradească” pe cine vor ei, să însceneze pe „haules” celor ce i-au votat și chiar colegilor lor, care i-au votat, au făcut campanie pentru ei, i-au cocoțat în funcții și îi mențin acolo.

În aceste condiții, de ce să ne șocheze râsul cinic al unor procurori care fabrică dosare sau condamnările perfide ale unor judecători care știu mai bine ce înseamnă șantajul, că ordinul e ordin și că paradeala fără execuțiile lor ar fi imposibilă? Dar suferă, vorba lui Portocală, de tulburare bipolară? Căci o națiune „fără prințip, carevasă zică că nu le are”…