Originea mitului ambulanței negre, un fapt real. Polițiștii răpeau copii în Franța

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Poveștile despre copii răpiți de agenți ai puterii - polițiști, medici sau alte feluri de angajați - sau grupări misterioase ori străini, au apărut în contexte și epoci foarte diferite, dar au avut adesea același efect: au transformat teama colectivă în violență. De la Parisul secolului al XVIII-lea până în Africa colonială, America Latină și Franța contemporană, astfel de zvonuri au reușit să paralizeze comunități întregi și, în unele cazuri, să provoace atacuri asupra unor oameni nevinovați.

Răpirile de copii, un fapt real în Franța

Unul dintre cele mai cunoscute episoade s-a petrecut la Paris, în 1750. Autoritățile primiseră puteri extinse pentru combaterea vagabondajului, iar poliția a făcut arestări în rândul populației sărace. Unele dintre persoanele ridicate de pe stradă erau copii. Abuzurile reale ale poliției au alimentat însă zvonuri mult mai grave, potrivit cercetării istorice realizate de Arlette Farge și Jacques Revel.

În oraș s-a răspândit ideea că agenți deghizați răpeau copii și îi transportau cu trăsuri. Părinții au început să-și însoțească fiii și fiicele la școală, iar în anumite cartiere activitatea școlară a fost grav afectată. Teama s-a transformat rapid în furie împotriva poliției.

La 23 mai 1750, un agent acuzat că încercase să ia un copil a fost urmărit de mulțime. Poliția l-a salvat temporar de la linșaj, însă oamenii au continuat să-l urmărească. Agentul a fost în cele din urmă prins și ucis. Revoltele au demonstrat cât de rapid poate transforma un zvon o comunitate speriată într-o mulțime violentă. (Sursa: Arlette Farge & Jacques Revel, Logiques de la foule. L'affaire des enlèvements d'enfants, Paris 1750, Hachette, 1988)

Pompierii și doctorii gringo

În deceniile următoare, mecanismul s-a repetat în alte societăți. Istoricul Luise White a documentat în Africa colonială numeroase povești despre persoane care ar fi capturat oameni pentru a le lua sângele. Polițiști, pompieri, medici și ambulanțieri au ajuns să fie asociați cu asemenea legende. În Speaking with Vampires, White arată cum aceste zvonuri reflectau și neîncrederea populației în instituțiile coloniale.

Un alt exemplu apare în Peru, în 1988. În cartierele sărace din Lima s-au răspândit povești despre străini, inclusiv „doctori gringo”, care ar fi răpit copii pentru a le preleva organele. Cercetările ulterioare au tratat aceste relatări drept zvonuri și manifestări ale unei frici colective, nu drept dovezi ale existenței unei rețele reale de medici implicați în astfel de crime.

În Guatemala, în martie 1994, panica a dus la un atac extrem de violent. Americanca June Weinstock a fost bătută și grav rănită de o mulțime după ce a fotografiat copii. Ea fusese acuzată că ar fi încercat să răpească un copil. Băiatul despre care era vorba a fost ulterior găsit nevătămat, iar presa americană a relatat cazul ca pe un exemplu dramatic al modului în care zvonurile despre răpiri puteau degenera în violență.

Franța din nou: romi din România, acuzați de răpirea de copii

Un scenariu asemănător a reapărut în Franța, în martie 2019. Pe rețelele sociale s-a răspândit o informație falsă potrivit căreia romi ar circula cu camionete albe pentru a răpi copii. Autoritățile nu au confirmat existența unor asemenea răpiri, însă zvonurile au fost urmate de atacuri asupra unor romi din regiunea Parisului. Presa franceză a relatat despre mai multe agresiuni și despre arestarea unor suspecți.

Istoria acestor episoade arată că zvonurile nu trebuie să fie adevărate pentru a produce consecințe reale. Ele devin periculoase atunci când întâlnesc frici deja existente, neîncredere în autorități, prejudecăți sociale și un climat de tensiune. În 1750, la Paris, o combinație între abuzuri reale și informații neverificate a contribuit la o explozie de violență. În 2019, rețelele sociale au accelerat același mecanism.

Diferențele dintre epoci sunt importante, dar tiparul rămâne asemănător: un pericol greu de verificat este atribuit unui grup identificabil, frica se răspândește, iar oamenii ajung să acționeze înainte ca informația să fie verificată. În asemenea situații, un zvon poate deveni, foarte repede, o problemă de ordine publică.