Una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate lucrări ale pictorului suprarealist Salvador Dali a avut o sursă de inspirație pe măsura extravaganței autorului, o bucată de brânză care se topea la căldură.

Cunoscut pentru aparițiile sale excentrice dar și din cauza megalomaniei sale, pictorul suprarealist Salvador Dali a devenit unul dintre cei mai importanți artiști ai lumii, folosindu-se de mass-media pentru a-și promova imaginea controversată. Acest lucru i-a adus din ce în ce mai multă glorie și foarte mulți bani.

Fiecare apariție a sa șoca, contraria și amuza. Înfățișarea sa, hainele din catifea în culori intense și brodate cu fir de aur, celebra-i mustață cu vârfurile ascuțite în sus, toate erau menite să atragă atenția.

La o conferință din Londra, intitulată Paranoia, prerafaeliții, Harpo Marx și fantomele”, pictorul și-a făcut apariția într-un costum de scafandru, având o cască imensă pe cap. Într-o mână ținea un tac de billiard, iar în cealaltă, în lesă, doi ogari de vânătoare.

A urcat la tribună, iar în timp ce încerca să deschidă gura și să vorbească și-a dat seama că rămâne fără oxigen. Casca de scafandru, etanșă, nu permitea circulația aerului astfel că artistul era în pericol să se sufoce.

În vreme ce Dali, pe scenă, se zbătea să-și scoată echipamentul care îi punea viața în pericol, în sală, publicul îl privea amuzat, crezând că asistă la un alt spectacol extravagant.

Norocul artistului au fost doi amici, care și-au dat seama că ceva nu este în regulă, și l-au ajutat să scape de casca ucigașă, desfăcând-o cu ciocanele.

Pagini mai puțin știute din istoria literaturii. O beție inedită, descrisă de I.L. Caragiale

O pictură fascinantă și bizară în același timp

Salvador Dali a pictat unul dintre cele mai apreciate tablouri ale sale, „Persistența memoriei”, în 1931, la câțiva ani după căsătoria cu Gala, fosta soție a poetului suprarealist Paul Eluard. S-a întâmplat într-o seară de vară, în vreme ce pictorul a rămas singur acasă, după ce Gala a ieșit împreună cu alți prieteni, în oraș, la cinematograf.

Este vorba de celebra pictură cu ceasurile care se scurg cu cele trei ceasuri care se scurg. Într-o zonă deșertică, întunecată, privitorul vede un bloc dintr-o rocă solidă, din care se înalță un copac uscat de creanga căruia atârnă, precum o rufă la uscat un ceas moale. Alături, pe marginea blocului, un alt ceas, la fel de moale pare că alunecă și se scurge spre pământ.

Un pic mai încolo, un alt orologiu, de această dată, de formă și dimensiuni normale este năpădit de insecte. Jos, în fața blocului masiv, pe terenul arid, pe o bucată de carne, poate o față umană, răsucită, atârnă un alt ceasornic.

Lucrarea este misterioasă și contrariază pe toți cei care o privesc și încearcă să-i pătrundă sensurile. Se spune că ceasurile care se scurg reprezintă timpul care trece implacabil, lăsând în urmă doar pustiu și obiecte fără viață.