Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > O fuziune bizară: PNL-PDL
O fuziune bizară: PNL-PDL

O fuziune bizară: PNL-PDL

Totul a început în anul 2001. Ion Iliescu devenise președinte (după faimosul tur doi de scrutin al alegerilor prezidențiale, în care s-a confruntat cu insolitul Corneliu Vadim Tudor), Adrian Năstase fusese numit premier, iar parlamentul era dominat de PSD.

Spectrul partidului-stat se întrevedea mai clar ca niciodată. Președintele PNL de la acea vreme, Valeriu Stoica s-a gândit să construiască un foarte puternic pol de dreapta, contrapondere la puterea cvasi-discreționară a stângii, reprezentate prin PSD. Aceasta presupunea, în primul rând, realizarea unei alianțe cu Partidul Democrat, condus pe atunci de Traian Băsescu. În pofida temerilor inițiale privind o anumită dificultate a lui Traian Băsescu de a purta negocieri, lucrurile au mers nesperat de bine și colaborarea dintre cele două partide a început să prindă contur. Inamicii lui Valeriu Stoica din PNL, grupați în jurul echipei Dinu Patriciu – Călin Popescu-Tăriceanu, au declanșat o ofensivă susținută împotriva proiectului și a inițiatorului său, președintele partidului din care făceau parte. Valeriu Stoica a fost acuzat trădare, s-a spus că proiectul său compromite identitatea seculară a partidului și că nu este liberal cineva care vrea să facă fuziune cu PD-ul, partid desprins din FSN. Retorica a fost eficientă, președintele Valeriu Stoica a devenit din ce în ce mai contestat în partid și, în final, pentru a nu compromite proiectul a demisionat din funcția de președinte al PNL, nu înainte de de a izbuti, în ultima clipă, să-l impună în locul său pe Theodor Stolojan, fostul candidat în alegerile prezidențiale din anul 2000. Theodor Stolojan a continuat aceeași linie politică, fapt ce a dus la apariția Alianței DA și, prin aceasta, la câștigarea alegerilor prezidențiale de către Traian Băsescu și instalarea lui Călin Popescu-Tăriceanu în fruntea guvernului. Dinu Patriciu, care s-a dovedit ulterior, a sponsorizat campania electorală a lui Adrian Năstase și a PSD cu sume mai mari de bani decât pe cea a Alianței DA și care nu și-a ascuns niciodată preferința pentru Adrian Năstase în detrimentul lui Traian Băsescu, și-a continuat politica de contestare a acestui tip de unificare a dreptei. Premierul Tăriceanu a devenit, la fel ca Victor Ponta astăzi, dușmanul de moarte al președintelui care l-a numit premier și a guvernat până la sfârșitul mandatului grație susținerii de care s-a bucurat în parlament din partea PSD. Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Mona Musca, Gheorghe Flutur și ceilalți susținători ai alianței PNL-PD au fost considerați trădători și excluși din partid. Ei au format Partidul Liberal-Democrat care a fuzionat fără probleme cu Partidul Democrat, sub denumirea Partidul Democrat Liberal (PDL). La rândul ei, partea din PNL ostilă PD, și-a oficializat relația cu PSD formând USL, câștigătoarea alegerilor parlamentare din anul 2012. Punctul de vârf al acțiunii USL a fost atins în săptămâna încheiată cu suspendarea Președintelui României și anunțare referendumului pentru demiterea acestuia.

Privite de la înălțimea istoriei (fie ea și foarte apropiate) evoluțiile aparent haotice de pe scena noastră politică încep să capete sens. A existat întotdeauna în PNL o echipă fidelă PSD (grupată în jurul binomului Patriciu-Tăriceanu), care a produs fisuri ori de câte ori a fost nevoie (desprinderea PNL – AT, NPL, PL 93, acțiunile împotriva celor care militau pentru apropierea de PD), pentru a asigura PSD  conducerea discreționară a țării. În schimbul accesului la o parte (preupun, însemnată) din resurse, PNL (cel rămas după debarcarea lui Stoica și Stolojan) a fost mereu soldatul disciplinat al PSD.

De ce, atunci toată precipitarea acestui PNL pentru o fuziune cu PDL? O revelație ideologică e greu să se fi produs după cel puțin 10 de ani concubinaj profitabil cu PSD. Mai mult, Crin Antonescu, până mai ieri președintele PNL, declara zilele acestea că „fuziunea cu PDL nu a fost niciodată o prioritate” pentru el, iar reprezentanții PNL invitați în talk-show-uri apără cu nesmintită ardoare evenimentele din vara anului 2012. În vremea aceasta, PDL se află de partea opusă a baricadei. Incompatibilii, cercetații penal și condamnații  PNL sunt bine-mersi în parlament, optica acestui partid nu pare să fi cunoscut vreo mutație substanțială. PDL în schimb a fost și se declară a fi în continuare un apărător al justiției independente și al neamestecului politicului în actul de justiție, Pe de altă parte, Sulfina Barbu declara într-un interviu că, dacă un sondaj de opinie va releva faptul că cel mai popular candidat al grupării PNL-PDL în alegerile prezidențiale este Crin Antonescu, ea îl va susține și îi va acorda tot sprijinul în pofida faptului că este o fanatică a statului de drept, iar acesta un adversar onest, asumat, al acestuia. Cum vor putea sta, la aceeași masă, Monica Macovei și Ioan Ghișe, Cătălin Predoiu și Mihăiță Calimente? Nici PDL, nici PNL nu par să-și fi schimbat optica în privința evenimentelor din vara anului 2012 și a principiilor de funcționare ale unui stat de drept. Și atunci, care este logica fuziunii, când ambii parteneri privesc oriunde doar în ochii celuilalt, nu.

Din păcate mizele acestei fuziuni par mai mici și mai meschine decât s-ar putea crede la prima vedere. Pentru PNL există speranța unui acces la o bucată mai mare din resurse. PSD este un partid mult prea flămând pentru a lăsa mare lucru partenerilor săi de guvernare și în mod clar o astfel de construcție deschide porțile unei alte împărțiri a prăzii. În această ipoteză, câștigării alegerilor prezidențiale i-ar putea urma, și pe fondul de emoție creat, o rapidă debarcare a premierului Ponta, alcătuirea unei noi majorități parlamentare și, în final, impunerea unui guvern PNL-PDL. Aș spune că ar fi varianta fericită.

Nu este însă deloc exclus ca totul să fie doar un joc al lui Crin Antonescu de a obține sprijinul unei părți cât mai însemnate dintre opțiunile la vot ale electoratului de dreapta ostil USL și acțiunii sale de forță din vara anului 2012. Este limpede că electoratul USL este cantonat undeva la 35% dintre opțiunile de vot, procent insuficient pentru a da președintele României în cel de-al doilea tur de scrutin. Dacă iese președinte, inclusiv prin fuziunea PNL-PDL, Crin Antonescu iese obligatoriu din partid, Ponta rămâne premier, majoritatea parlamentară nu se schimbă, iar noul președinte face jocurile vechiului USL. Practic se ajunge, pe altă ușă, mai ocolită, la proiectul USL (Ponta premier, Antonescu președinte). Cum partidul fuzionat se va numi PNL („brand istoric, vechi de 140 de ani, care nu se schimbă”), el poate reveni cu totul în USL (nici acum nu mi-e clar dacă, totuși, alianța a fost radiată la tribunal), iar cei nemulțumiți (Monica Macovei, Cătălin Predoiu) își pot căuta norocul în altă parte.

În fine, pentru PDL scopul fuziunii pare a fi, mai degrabă, dorința unor lideri mai mult sau mai puțin frustrați de a-i trânti președintelui Băsescu un dos de palmă decât vreun proiect coerent pentru modernizarea României.

Este complet neserios să vorbești despre un viitor proiect comun pentru România, propus de două partide care trag unul hăis și altul cea. Unul vorbește despre virtuțile statului de drept, celălalt face apologia eveninentelor din vara anului 2012.  Cât de credibilă este o asemenea fuziune și la ce servește ea? Mie îmi e destul de clar, după cum la fel de clar îmi este că nu mă interesează.