Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Primul lucru care mă marchează în exercitarea slujirii exorcismului este confruntarea dintre acţiunea diavolului, pe de o parte, şi cea a lui Dumnezeu, pe de altă parte. Diavolul este arogant, furia lui distructivă îl face măreţ, şi pare că, la urmă, dacă suntem perseverenţi, se dovedeşte a fi eficientă; viguroasă, împunându-se într-un mod invincibil. Dumnezeu, în schimb, este ascunsă, tăcută, vindecătoare dar este cea care, până la urmă, dacă suntem perseverenţi, se dovedeşte a fi eficientă. (…)
Nu predică ipocrită, ci exorcizare
Intervenţia şi acţiunea maternă a Preasfintei Fecioare, însă, se manifestă aproape tangibilă, dovadă suplimentară a conflictului incredibil dintre ea şi forţele adverse ale răului. Atitudinile şi reacţiile demonilor atestă adevărul cuvintelor pe care Dumnezeu le-a adresat lui Satana: «Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul» (Gen 3,15): se confirmă mijlocirea maternă a Fecioarei, care, cu preocupare iubitoare şi deosebită, cu o imensă tandreţe de Mamă, intervine alături de copiii ei suferinzi, luptând pentru ei şi împotriva Satanei.” (Pr. Francesco Bamonte, Preşedinte A.I.E. – Asociaţia Internaţională a Exorciştilor)
Am citit cutremurat aceste rânduri. Cât de prezent e, de fapt, diavolul în noi? Nu ca o figură de basm, cu chip hidos, ci ca o respirație continuă în viața noastră de fiecare zi. Îl simt în privirile grăbite și reci pe care le arunc oamenilor pe stradă, în vorbele mușcătoare pe care le rostesc uneori cu plăcere, în bucuria ascunsă pe care mi-o dădea, uneori, căderea altuia. Îl simt chiar și în momentele mele de tăcere, când nu reușesc să mă bucur sincer de reușita celui de lângă mine.
Dar dacă închizi ochii și-i lași să-ți treacă prin memorie, se strică vraja
E ciudat spectacolul predicilor despre iubire, ținute nu în biserici, ci la mesele televiziunilor și pe paginile de socializare. Îi vezi cum își îmbracă frazele cu o solemnitate caldă, cum rostesc cuvintele „ura ucide” cu ton de cateheză târzie, și pentru o clipă te-ai putea lăsa păcălit: ai zice că sunt niște călugări trecuți prin post și rugăciune, gata să împartă lumina milei. Dar dacă închizi ochii și-i lași să-ți treacă prin memorie, se strică vraja. Îți amintești de ascuțimea replicilor lor, de colții poleiți cu ironie, de răutatea cu care au făcut și au desfăcut destine, de foamea lor de scandal, de felul cum au tăiat, cu o plăcere aproape estetică, în carnea altuia.
De aceea, spectacolul acesta al înduioșării pare deopotrivă comic și tragic. Cuvintele lor, despre cât de distrugătoare este ura, sună ca o spovedanie fără căință, o recitare mecanică dintr-un text învățat prea târziu. Nu se simte acolo smerenie, ci teatralitate. Nu se simte frângerea inimii, ci dorința de a se așeza în centrul scenei, sub lumina reflectoarelor, cu aureola improvizată a unor îngerași.
În realitate, nu predici dulci ar trebui să rostească, ci să cheme un exorcist adevărat. Nu pentru a alunga ura din lume – fiindcă ura e veche și nu poate fi gonită cu simple oftaturi moralizatoare – ci pentru a alunga demonul ipocriziei din propria lor biografie. Un exorcism nu ca spectacol, ci ca purificare. Altfel, toată această tandrețe publică nu e decât o mască în plus la teatrul lumii: aceeași veche sete de putere și vizibilitate, îmbrăcată în haine de miel. Ai vrea să-i crezi, dar până și îngerii, atunci când coboară în piață și vorbesc prea dulce, au ceva suspect în priviri.
Vreau să pot crede că, în clipa cea din urmă, această mână de Mamă va fi acolo
De ce ne dorim răul unii altora? Poate pentru că răul e mai ușor, mai spectaculos, mai imediat. E nevoie doar de un gând otrăvit, de o privire înveninată, de o bârfă aruncată în vânt. Iubirea, în schimb, cere efort, discreție, răbdare. Și tocmai pentru că e discretă și tăcută, iubirea pare să piardă mereu teren în fața zgomotului și forței cu care răul se impune.
Dar atunci când citesc: „Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”, înțeleg că lupta nu e niciodată pierdută. Există o blândețe care se ridică împotriva urii, o tandrețe maternă care se apleacă peste rănile noastre. Poate că adevăratul exorcism nu e ritualul spectaculos, ci această prezență maternă, ocrotitoare, care ne smulge din ghearele urii zilnice, din micile noastre invidii, din incapacitatea de a ierta.
Vreau să pot crede că, în clipa cea din urmă, această mână de Mamă va fi acolo, întinsă spre mine, și că ura, răutatea și invidia care mă bântuie acum vor fi doar umbre risipite. Dar până atunci, rămâne întrebarea: câte zile mai trăim sub semnul diavolului din noi și câte sub semnul acestei iubiri ascunse, tăcute, dar neînvinsă?
Uneori simt că astfel de întâlniri nu sunt doar academice
N-am știut că va fi o astfel de conferință la Blaj, cea din 18 octombrie 2019, unde s-a vorbit despre demonologie, despre fundamente teologice și aspecte practice ale exorcismului. Poate aș fi aflat acolo mai multe nu doar despre puterea întunericului și despre felul în care teologia îl înțelege, ci și despre mine însumi, despre umbrele mele, despre gândurile care mă bântuie în tăcere. Uneori simt că astfel de întâlniri nu sunt doar academice, ci au ceva de spovedanie publică, în care fiecare ascultător se recunoaște, măcar o clipă, în povara celui de lângă el.
Poate că prezența acolo m-ar fi ajutat să numesc mai limpede acele colțuri ascunse ale sufletului unde răul se strecoară cu ușurință. Și poate aș fi simțit și eu, între exorciști și teologi, o lumină care să mă smulgă din îndoială, chiar dacă doar pentru o clipă.
Dar n-am fost. Și rămân încercând să descopăr prin cuvinte ceea ce acolo poate s-ar fi spus prin știință teologică. Poate că drumul multora dintre noi e tocmai acesta: să căutăm lumina în scris, citit și rugăciune, cu aceleași neliniști cu care alții o caută în rituri și în formule de alungare a întunericului.
