Tragedia de luni seara de la Notre-Dame a scos la iveală eșecul asimilării imigranților musulmani în Occident și al multiculturalismului.

Un comentariu magistral de Kevin Bossuer pentru Causeur.

Cu o imensă tristețe și cu un anumit dezgust am asistat neputincioși luni seara la incediul de la catedrala Notre-Dame din Paris, care a distrus mai ales acoperișul și fleșa construită deViollet-le-Duc în secolul XIX.

Mai mult decât o capodoperă a artei gotice, acest edificiu multimilenar se află în inima istoriei noastre, a identității noastre și a civilizației noastre. El constituie unul dintre cele mai frumoase simboluri ale istoriei noastre naționale și întruchipează, mai mult decât orice alt monument, sufletul Franței.

Emoția provocată, atât în Franța cât și în străinătate, de această tragedie a fost la înălțimea prejudiciului patrimonial, civilizațional și moral suferit de poporul francez și de toți cei care iubesc Franța, atât în dimensiunea sa culturală, spirituală, istorică cât și artistică.

Da, cu incendiul de la Notre-Dame a ars și o parte din identitatea noastră, o parte din ce am fost și încă mai suntem s-a volatilizat.

Dar, vai, emoția provocată de acest dureros cataclism fost repede stricată, mai ales pe rețelele sociale, prin reacții pe cât de stupide pe atât de grețoase a multora dintr compatrioții noștri, în mare parte de confesiune musulmană, care s-au simțit îmboldiți să-și bată joc de catastrofa și să-și etaleze indiferența, ba chiar jubilația, față de descompunerea acestui simbol al culturii creștine și naționale.

„V-ați bătut joc de Mecca, uite-o acum pe dama voastră din Paris. Dumnezeu e mare”, se putea citi chiar în acea seară pe Twitter. „Ați insultat Mecca? Hop, catedrala voastră arde, Allah e mare”, a postat o altă internaută care între timp și-a închis contul.

„Ai spune că a murit o ființă omenească, dar e doar un morman de fiare vechi, opriți-vă. Îmi pare rău, dar eu prefer să ajut săracii”, a reacționat o anume Naima pe Facebook, după apelul de solidaritate națională al rectorului Marii Moschei de la Lyon.

„A ajuta la reconstrucția unui loc unde Allah este asociat cu o familie, cu shikr (politeism)... ai spune că musulmanii fac mai multe pentru necredincioși decât pentru oamenii din comunitatea lor”, a întărit Rhama pe aceeași rețea socială.

Acest reacții, care sunt departe de a fi marginale și care nu sunt decât câteva exemple printre multe altele, spun multe despre resentimentele care îi animă pe niște indivizi care, deși trăiesc pe teritoriul Franței și cel mai adesea au și cetățenia franceză, nu au nici un respect pentru țara în care s-au născut și în care și-au ales să locuiască.

Într-adevăr, este suficient să îi întrebi pe profesorii care locuiesc în anumite cartiere din regiunea pariziană pentru a înțelege în ce măsură incendiul de la Notre-Dame a fost perceput de mulți dintre tinerii musulmani ca un eveniment lipsit de interes, ba chiar ca pe un motiv de satisfacție.

„Ne doare în cot de incendiu, domne. Catedrala este o chestie de-a creștinilor, eu sunt musulman, mi se rupe. Franța plânge, ei bine eu nu plâng, chiar dacă am buletin, Franța nu e țara mea”, a răspuns de exemplu un elev de a treia profesorului său de franceză din Val d’Oise, atunci când acesta a deschis în clasă discuția despre incendiu.

„Wallah, francezii plâng, dar pe mine mă lasă rece. Nimeni n-a plâns după atentatele de la Christchurch, așa că de bisericile și de catedralele albilor, nouă musulmanilor ni se rupe. Ba chiar mă bucură! Să avem grijă de frații noștri din Palestina, scutiți-ne cu Notre-Dame de la Paris”, a afirmat un elev de a șasea dintr-un colegiu din Seine-Saint-Denis, când profesorul său de istorie-geografie a vorbit despre dramă.

Evident, nu e vorba aici de a stigmatiza o parte a compatrioților noștri musulmani, dintre care mulți s-au arătat cu această ocazie solidari cu creștinii și cu poporul francez din care fac parte (apelul rectorului Marii Moschei o dovedește), ci de a sublinia în ce măsură incendiul de la Notre-Dame a dezvăluit fracturile comunitare care traversează în profunzime societatea franceză.

Într-adevăr, așa cum acum patru ani au existat cetățeni francezi care nu au fost „Charlie”, sunt unii astăzi care nu sunt „Notre-Dame” și care afirmă, ca pentru a ne arăta mai bine voința lor de a nu se integra și a nu se identifica cu cultura franceză și în general cu cultura occidentală.

În spatele refuzului unora de a deplânge Notre-Dame se află incapacitatea societății franceze de a asimila populațiile de origine străină și imigranții.

Faptul că Franța este incapabilă să strângă astăzi întreaga sa populație în jurul unei cauze comune și în jurul aceluiași omagiu național spune multe despre accentuarea acestor derive identitare care au transformat țara noastră într-un amalgam de comunități cu concepții și interese complet divergente, ba chiar total antagoniste.

Da, acesta este laxismul nostru în ceea ce privește populațiile care au făcut totul pentru a importa pe teritoriul nostre credințele, valorile și modul lor de viață fără a se sinchisi dacă ele sunt compatibile cu cele din țara gazdă, care de fiecare dată când trăim o tragedie națională se manifestă în toată dimensiunea sa.

Câți dintre tinerii care trăiesc astăzi în Franța și provin din imigrație nu se simt francezi și merg până acolo încât au dezvoltat un sentiment de ură față de țara care i-a primit? Cu siguranță, mii.

Câți dintre tinerii musulmani nu se regăsesc absolut deloc în cultura franceză, care este mai întâi de toate una iudeo-creștină, incompatibilă cu valorile și regulile islamului? De asemenea, mii.

În spatele acestor reacții de ură care au apărut ca urmare a incendiului de la Notre-Dame se află eșecul multiculturalismului și consecințele distrugerii progresive a modelului asimilaționist.

Cum am vrea noi ca toți francezii de confesiune musulmană să onoreze Notre-Dame când un studiu realizat în septembrie 2016 de Ifop dezvăluie că 29% dintre musulmani cred că „legea islamică este mai importantă decât legea Republicii”?

Cum am vrea noi ca toți francezii de confesiune musulmană să depângă dimensiunile acestui tragic incendiu când mulți dintre ei se simt mai întâi algerieni, tunisieni, marocani sau turci înainte de a se simți francezi?

Există „mai multe Franțe”, care nu împărtășesc nici același mod de viață, nici aceeași identitate, nici același mod de a vedea viitorul și care s-au manifestat în minutele și orele de după incendiu.

Dorind să exaltăm diferențele în detrimentul a ceea ce ne unește am distrus încetul cu încetul acest ciment comun indispensabil traiului împreună. Or, asimilarea este cea care permite integrarea. Fără asimilare nu există integrare.

Multiculturalismul este un mit care a creat conflictele comunitare și tensiunile identitare pe care pretinde că le controlează.