BD intră în acțiune, filmul cel mai urmărit de români. Cronica lui Tudor Caranfil din 1970

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Lansat pe 16 decembrie 1970 la pe atunci elegantul, și acum abandonat putrefacției, cinema Patria, “BD intră în acțiune” a rămas, după 56 de ani, unul dintre cele mai urmărite filme românești din toate timpurile.

Generație după generație a descoperit măcar o secvență în seria de trei pelicule care să o facă să surâdă sau să râdă în hohote, desi toți știu – sau ar trebui să știe – că ele au fost o simplă propagandă menită să umanizeze imaginea milițianului român, tăvâlită de Lucian Pintilie cu al său plutonier din Reconstituirea.

BD sau Brigada Diverse, un film genial

Asta ca să găsim un fel de dialog între capodopere, dar adevărul este că Reconstituirea era doar un pretext, Miliția reușea să își terfelească imaginea și singură, fără să fie nevoie de ajutorul filmelor.

BD-urile (ca și Lăscărică, Semaca, Gerula și alți câțiva) au produs primele ”reel-uri” din cultura românească pop, replici din ele fiind știute și folosite de toată lumea, fără ca măcar să își mai amintească unde și când le-au auzit prima dată. E de ajuns să amintesc ”Mă recomandă vocea și talentul”, ”Ce avem noi aici” sau cel devenit un gingle de telefon descărcat masiv, ”Trandafire, Patraulea, Patraulea, Trandafire, dormiți?” Normal și replica „Noi, dacă găsim pe stradă un portofel, un portmoneu, un portvizit cu bani, anunțăm imediat Miliția la telefon 222222!” face încă ”trafic”.

Am găsit, cotrobăind fără o țintă anume, o cronică făcută chiar după premiera de la cinematograful Patria de unul dintre cei mai avizați critici de film români, Tudor Caranfil, cronică făcută pentru singurul cotidian bucureștean care apărea după orele prânzului, Informația Bucureștiului.

Poate în contradicție cu părerea unor telespectatori din zilele noastre, Caranfil era critic cu pelicula și, trebuie spus, avea să își păstreze părerea și peste decenii, el acordând filmului BD intră în acțiune doar două stele din cinci!

Iată textul din 16 decembrie, după vizionarea avanpremierei:

Comedia s-a reîntors la Buftea...

Mircea Drăgan surprinde, de mult, publicul şi critica, prin imprevizibilele sale disponibilităţi. După ce a trecut de la fresca istorico-revoluţionară din Setea la tentativa de ecranizare sadoveniană din Neamul Şoimăreştilor, de la filmul psihologic în Golgota la marea desfăşurare a oştilor antice în Columna, iată-l poposind pe domeniile comediei poliţiste. Independent de calitatea incursiunilor sale atît de variate, este de remarcat la regizor permanentul neastîmpăr, căutarea neliniştită a unor valenţe noi, care să-i pună şi mai bine în valoare vocaţia de cineast.

Dacă am judeca ultimul său film, B.D. intră în acţiune, exclusiv în lumina efectului de public, filmul de la „Patria“ ar fi recomandat ca o reuşită. De altfel unul din lucrurile pe care regizorul a dovedit din plin că le cunoaşte, pînă acum, este tehnica incitării interesului spectatorului. Distribuţiile pestriţe ale lui Mircea Drăgan solicită, atrag, recomandă...

Pe genericul lui de pildă este aliniată, după înălţime, ca la paradă, întreaga estradă bucureşteană, de la Puiu Călinescu la Iosefini — la care se adaugă şi „întăriri“ din provincie printre care constănţeanul Jean Constantin. De semnalat, în egală măsură, şi curajul de a ataca frontal un gen care a sfîrşit prin a intimida, în cele din urmă, prin dificultăţile sale, pe cineaştii noştri.

Comedia lui Nicolae Tic şi Mircea Drăgan nu este gratuită, nu pluteşte în aerul rarefiat, în neantul lui Dragoste la zero grade sau Împuşcături pe portativ, ci încearcă, măcar, să pornească de la realităţi, de la ambianţa cotidiană a oraşului, vizînd în ultima instanţă satira de moravuri.

Caracteristic pentru concepţia acestei ultime producţii a Casei „Bucureşti“ sunt filmările în exterior, în decorul real al oraşului, în locuri uşor identificabile ceea ce dă, ca şi în Simpaticul domn R., o tentă de autenticitate evenimentelor.

Operator aflat la debut, Nicolae Mărgineanu impresionează prin dezinvoltură şi stăpînirea tehnicii, mai ales în secvenţele citadine in care îşi proiectează eroii în vălmăşagul pietonilor. Protagonista comediei este „brigada de fapte diverse” a unei circumscripţii de miliţie sau — cum îi spune la un moment dat maiorul Dobrescu (Iurie Darie) — „brigada mărunţişuri“ pentru că i se încredinţează, de fiecare dată, afacerile aparent derizorii ale zilei.

Dar, tot de fiecare dată, „mărunţişurile“ anchetate de către membrii brigăzii dezvăluie fire tainice, care conduc spre lovituri de teatru. Pretextul dramaturgic este amuzant, deşi favorizează o manieră stereotipă în desfăşurarea fiecărui episod. Rezerve mai serioase stîrneşte însă o anume lipsă de stil, de omogenitate a acestei comedii poliţiste. De fapt, „B. D.“ cuprinde în disponibilităţile sale două filme deosebite, o comedie şi un film detectiv.

Intriga poliţistă care, în zona bagatelei, este tratată într-o manieră comică, capătă, pe măsura dezvoltării afacerii, o amprentă din ce în ce mai serioasă, paralel, însă, secvenţele dedicate pungăşiilor mărunte ale trio-ului Patraulea, Steriade şi Trandafir păstrează un caracter de parodie sau de burlesc. Cînd filmul poliţist intersectează pe cel comic se produce un efect de inaderenţă care lasă o pregnantă impresie de eclectism.

De pildă, lucrătorii miliţiei în frunte cu căpitanul Panait (Toma Caragiu) îşi desfăşoară, în primul episod, cercetările cu toată seriozitatea. Dar ei sunt urmăriţi, acostaţi, interpelaţi de către Steriade (Dem Rădulescu), cu, mijloace ostentative de parodie şi bufonadă pe care, în mod convenţional, miliţienii le contemplă cu toată seriozitatea. Evident, scena construită pe sisteme de referinţă atît de deosebite este, de la început, viciată, nu convinge. Viciul se manifestă, din păcate, în întregul film, acolo unde aliajul dintre poliţism şi comedie nu se realizează.

Pe plan "detectiv", intriga îl buimăceşte pe spectator prin inconsistenţa ei. Părăsim sala cu o sumedenie de semne de întrebare care nu şi-au găsit răspunsul . Cu ce scop urmărea, in primul episod, personajul lui Dem. Rădulescu, echipa miliţiei ? Ce interese îl leagă de Patraulea (Jean Constantin) şi de Trandafir (Puiu Călinescu)? Care este mobilul asasinatului şi cum de se desconspiră atît de pueril autorul său, tocmind „hoţi de cîini“ şi dăruind purcei înjunghiaţi ? Şirul întrebărilor ar putea, de altfel, continua.

Planul comic e mai bogat. Există mai ales în text situaţii de efect, uneori valorificate pe deplin. O idee amuzantă este cea a antrenamentului la „televizor“ oferit de Puiu Călinescu, elevelor sale.

O alta este cuplul Sebastian Papaiani (excelent ca de obicei) și cîinele Costel. Dar ce originală scenă de comedie ar fi putut rezulta din istoria cu manechinele, ce avalanşă de gaguri din acea înaintare plină de incertitudini printre răufăcători transformaţi în statuie, dacă secvenţa ar fi stimulat fantezia comică a regizorului şi nu rîvna lui de a monta o bătaie „ca-n filme“.

Verva comică din B. D. este, mai curînd, estradistică decît cinematografică. Puiu Călinescu este pus să-şi facă „numărul“ în faţa obiectivului. Iosefini şi el, intenţiile umoristice se fac simţite mai curînd în dialog decît în imagine, cu excepţia scenelor de pantomimă „grasă“ şarjate de Jean Constantin, în mansarda sa. Dar efectul rămîne și aici tot scenic, vecin cu cabotinajul...

Chiar dacă nu este intru totul satisfăcător, debutul în comedie al lui Mircea Drăgan are meritul de a atrage din nou atenţia asupra unui gen larg simpatizat de public şi urgisit, încă, la Buftea. Este un gen dificil care solicită o profundă cunoaştere a posibilităţilor limbajului cinematografic, o cultură a imaginii, gust şi vocaţie — elemente care nu pot să lipsească tocmai cinematografiei unei ţări care l-a dat lumii pe Caragiale. Să perseverăm, deci, să căutăm în rîndurile altor şi altor autori de film pe creatorii de mîine ai comediei românești...

B.D. intră în acţiune, comedie de Nicolae Țic şi Mircea Drăgan. Imaginea : Nicolae Mărgineanu. Muzica : Ion Cristinoiu. Interpretează : Toma Caragiu, Sebastian Papalani, Dem. Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Iurie Darie, Ştefan Bănică, Dumitru Furdui şi mulţi alţii