Nicușor Dan - Oana Țoiu, caricatura politicii externe românești

În Tirol, diplomația românească a descoperit că Marea Neagră se vede cel mai bine printre Alpi. Ministrul sexomarxist Țoiu, cu aer de turist oficial, a vorbit despre securitate și coridoare strategice, în timp ce românul majoritar mediocru, așa cum sunt eu, a tradus totul în „concediu pe bani publici”. Iar întâlnirea ministrei cu laureatul Nobel a sunat, pentru presa sceptică, mai degrabă a vizită la un văr exotic decât la un economist de calibru. România rămâne fidelă stilului său: oriunde merge, e suspectată că se plimbă.

La Alpbach, Oana Țoiu a dat mâna cu Stiglitz, ca și cum România ar fi acționară majoritară la economia globală. El vorbea despre crize și capitalism, ea visa probabil cum să-l coopteze la „Funky Citizens”, să completeze CV-ul cu „Nobel laureate adviser”. A ieșit imaginea perfectă a diplomației românești: un fel  de bursă Erasmus în Tirol, plătită din bani publici, unde Marea Neagră e invocată printre brazi, iar Stiglitz devine aproape consultant ONG pe transparență balcanică. România salvează lumea, dar mai întâi… își face o poză.…

Dintr-o dată, declarație ministrului Țoiu, de la audierile miniștrilor în comisii, trecute cu vederea atunci -, explodează acum, ca o bombă urât mirositoare. ”Diplomația românească nu mai depinde exclusiv de prestigiu personal, ci de coordonarea și sincronizarea abordării președintelui și prim-ministrului”. În opinia ei, ”politica externă este condusă mai degrabă de “forța din spatele deciziilor – prin sprijinul politic și profesional al echipelor, societății civile, mediului de afaceri, decât de imaginea celui de la conducere”.

Reagan povestea că pe când era guvernator al Californiei, au avut loc mai multe proteste ale studenților. S-a dus să stea de vorbă cu ei. I-au reproșat că nu înțelege generația lor pentru că el și ceilalți politicieni nu au trăit în epoca zborului spațial, a computerelor, a mașinilor super-rapide, a tehnologiei nucleare. Reagan le-a răspuns: "Așa e! Când eram de vârsta voastră, noi nu am avut toate astea. Așa că le-am inventat!”

Săracul… Nu-și imagina că viitorii ONG-iști care au învățat să facă bani din calculator - Tiktok și sloganuri, vor fi, chiar,  ei, peste scurtă vreme, miniștri de externe…

România este prinsă între două momente istorice – cel al lui Mircea Malița, când prestigiul diplomatic încă permitea gesturi de eleganță și recunoaștere, și prezentul, în care afirmațiile spuse diplomatic de către americani, despre ingerințe, dosare secrete și „alegeri anulate” aruncă o umbră de neîncredere asupra politicienilor români.

Când și-a încheiat mandatul de ambasador in Statele Unite ale Americii, Mircea Malița, s-a întâlnit cu George Bush tatăl, pe atunci vicepreședinte al USA. Acesta l-a îmbrățișat si i-a spus :"Vreau sa ai ceva de la mine! Și-a scos butonii de aur, de la manșeta  cămășii, marcați cu stema vicepreședintelui SUA, și i-a dat ambasadorului Romaniei. Un cadou de maximă valoare: atât personal, cât și  simbolic. Pe atunci, România însemna ceva pentru America…

Bush tatăl nu oferea doar niște butoni, ci o recunoaștere tacită a faptului că România, chiar și mică, chiar și vulnerabilă, făcea parte dintr-un joc de mare politică unde diplomația avea greutate. Astăzi, distanța de SUA nu e doar una geopolitică, ci și una de încredere: Pentru SUA, România nu mai este partenerul cu care se discută, ci mai degrabă terenul pe care neomarxiștii experimentează strategii.

Posibil, dar numai dacă țara își redobândește două lucruri pierdute: demnitatea internă și coerența externă. Malița și generația lui știau să construiască punți prin cultură, rafinament și o anumită înțelepciune a discreției. Politicienii de azi preferă să se arunce în zgomot mediatic și sloganuri importate.

Întrebarea nu e doar dacă SUA ne vor redeschide ușa la nivelul acela, ci dacă noi vom mai produce oameni care să fie primiți cu respect, nu cu condescendență. Căci butonii lui Bush erau un semn de egalitate între oameni, nu între state – iar asta e cea mai subtilă formă de putere.

Într-o vreme când Europa nu aparținea ideologic sexo-marxiștilor România încerca să-și afirme vocea într-un concert european tot mai tulburat, figura lui Matila Ghyka a apărut ca un desen fin, trasat cu mâna sigură a unui estet al diplomației. Intrat în serviciul extern încă din 1909, el nu era doar un funcționar de stat, ci un călător prin saloanele și anticamerele puterii, un aristocrat al cuvântului și al gestului, purtând în el ceva din noblețea și discretul fast al vechilor familii românești.

În capitalele Europei – Roma, Berlin, Madrid, Paris, Viena – el era ambasadorul unei țări care, deși mică și adesea ignorată, voia să fie auzită. A purtat conversații șoptite sub candelabre, a scris rapoarte pe hârtie groasă cu sigiliu, a salutat regi, regine și cancelari care aveau să se prăbușească, fiecare în felul său, sub povara istoriei. În Stockholm, unde a reprezentat România și pentru Norvegia, Danemarca și Finlanda, era un fel de pod între Nordul auster și Orientul latin, un mesager care trebuia să aducă înțelegeri reci într-o vreme de înghețuri diplomatice.

Dar poate cel mai delicat rol al său a fost la Londra, în 1936, într-un moment de răscruce. România tocmai îl pierduse pe Titulescu, strălucitor și incomod, și avea nevoie de o altă voce, mai domoală, care să refacă punțile cu britanicii. Matila Ghyka a devenit astfel nu doar diplomat, ci și actor al unei scene fragile, încercând să convingă un Occident obosit de contradicțiile noastre că România rămâne o piesă de luat în seamă. Între ceaiurile de la Whitehall și rapoartele seci, înțelese doar de inițiați, stăruia o luptă mută: aceea a unei țări care voia să rămână în istorie, nu să fie uitată.

Astfel, Matila Ghyka a fost mai mult decât un simplu reprezentant al statului. El a fost un martor al Europei interbelice, un aristocrat rătăcitor cu valiza mereu pregătită, un om care a vorbit în numele României cu discreția și eleganța unui vechi artist al cuvântului, conștient că adevărata forță nu stă întotdeauna în glasul ridicat, ci în șoapta bine așezată la urechea potrivită.

În albumul aproape uitat al diplomației românești, figura lui Matila Ghyka apare ca o gravură de epocă: subțire, distinsă, conturată cu o migală ce amintește de răbdarea unui miniaturist. Intrat în serviciul extern pe când România încă își căuta o voce între marile imperii, el nu era doar un funcționar cu pașaport diplomatic, ci un aristocrat al proporțiilor. Matematician și estet, prieten cu artiști și filosofi, Ghyka și-a purtat discreta noblețe în capitalele Europei – la Roma, la Berlin, la Viena, la Paris –, ca un intelectual român adevărat, care aduce vești dintr-un regat mic, dar demn.

În rapoartele lui, ordonate ca niște teoreme, realitățile politice se așezau în formule clare. Pentru el, diplomația era o geometrie secretă: Londra și Parisul nu erau doar orașe, ci puncte într-o diagramă a intereselor; Stockholm și Copenhaga erau unghiuri reci, de echilibru nordic; iar Bucureștiul, centrul fragil al unei figuri mereu gata să se prăbușească. În saloanele Londrei, sub candelabre, Ghyka știa să șoptească exact cât trebuie, să zâmbească la momentul potrivit și să își semneze rapoartele pe hârtie groasă cu o eleganță care făcea din România, pentru o clipă, un nume demn de rostit.

El nu era ONG-ist neomarxist sau  tribun, nici un politician vulcanic. Era un martor al Europei interbelice, un aristocrat al discreției, care știa că marile puteri se conving nu prin țipete, ci prin gesturi fine, prin echilibrul dintre tăcere și cuvânt. În Londra, după detronarea lui Titulescu, tocmai el a fost cel însărcinat să netezească asperitățile, să arate britanicilor că România, chiar dacă schimbătoare și capricioasă, rămânea o piesă de luat în seamă.

Și acum? Privirea cade inevitabil asupra prezentului și contrastul devine aproape grotesc. În locul aristocratului cu educație clasică, cu sensibilități de estet și maniere de salon, România trimite astăzi în lume cuplul improvizat Nicușor Dan–Oana Țoiu. El, cu aerul permanent stingher al studentului prins cu fițuici la examen, pare mai degrabă un contabil rătăcit prin hărțile geopoliticii, un om care își poartă timiditatea ca pe un sac greu.

Ea, produs de laborator ONG-ist, cu vocabularul standardizat al „inovației civice” și „sustenabilității”, confundă diplomația cu un training de weekend. Întâlnirea de zilele trecute a lui cu ambasadorii români, nici nu merită comentată. Se pare că a fost mai degrabă o”terapie de grup”, decât o importantă alegere de direcții de urmat în politica externă a României.

Dacă Ghyka vedea diplomația ca pe o artă a proporției, acest cuplu hilar N.Dan-Oana Țoiu, o reduc la o prezentare PowerPoint cu grafice colorate.

Matila Ghyka încerca să dreagă imaginea României după prăbușirea lui Titulescu, în fața Londrei sceptice; Oana Țoiu încearcă să dreagă imaginea unui Minister de Externe transformat în hub de ONG-uri, unde politica externă e tratată ca un proiect cu indicatori și chestionare. Ghyka vorbea în numele unei țări mici, dar orgolioase; Nicușor și Toiu par să vorbească doar în numele stăpânilor de la Bruxelles și al propriei lor neputințe.

Și astfel, ceea ce odinioară era un dans de salon al diplomației a ajuns un bal mascat al improvizației. Dacă Ghyka putea ridica respectul unei Europe reci printr-o frază bine șlefuită, cei de azi smulg doar zâmbete amare, aplauze ironice și indulgența cu care privești niște actori de teatru amator. În timp ce aristocratul Matyla șoptea la urechea regilor, urmașii săi moderni bâjbâie prin coridoarele instituțiilor, convinși că politica externă poate fi condusă cu același entuziasm imbecil,  cu care scrii un proiect Erasmus.

Așa se scrie, de fapt, tragedia ”micilor” noastre contraste: România care altădată trimitea diplomați capabili să fie ascultați în capitalele Europei își trimite astăzi caricaturile, iar în oglinda istoriei, între gravura nobilă a lui Matila Ghyka și fotografia pixelată a lui Nicușor Dan și  a Oanei Toiu, diferența nu mai e doar de epocă – e de esență.