Petru Rareș îl lăsase vreme îndelungată pe Iliaș zălog la Stambul ca dovadă că nu avea de gând să calce strâmb față de faţă de Înalta Poartă. Cunoscuții lui Iliaș spuneau despre el că pe malul Bosforului se „turcise” de-a binelea luându-și aer și obiceiuri de prinţ otoman.

Însă, după ce s-a suit pe tronul tatălui său, ceea ce s-a văzut cu ochiul liber era că nu se pricepea la dregătorii și că la Stambul se specializase ca prinț în alte domenii, nu cum se conduce o țară.

Așa că s-a ocupat de ce învățase el mai bine de la osmanlâi, adică de distracții mai mult sau deloc acceptate de supușii săi creștini devotați. În timpul ăsta, adică al destrăbălărilor lui vodă, boierii tăiau și spânzurau în Moldova.

Întrecând orice limită a decenței, voievodul moldovean, își indigna din ce în ce mai tare supușii.

„Din afară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit. Că avîndu lîngă sine sfetnici tineri turci, cu cari ziua petrecea şi să dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-a îndepărtat”, scria cronicarul Grigore Ureche.

Mai mult, Iliaș n-a pregetat să trădeze înaltele idealuri de netârnare ale bunicului și tatălui său, Ștefan cel Mare, respectiv Petru Rareș, fiind un prea supus turcilor, întreprinzând la ordinul sultanului mai multe expediţii contra transilvănenilor.

Când s-a săturat de criticile compatrioților săi, dar mai ales când i-a mirosit că unii dintre aceștia înclinau să-i pună pielea pe băț, Iliaş a fugit la turci şi, ca semn suprem de sfidare a moldovenilor săi, s-a convertit la islam.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric