Stefan cel Mare (n. c. 1438/1439 – d. 2 iulie 1504) a fost domnitorul Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), o figură emblematică a istoriei României, recunoscut ca un lider militar genial, un diplomat iscusit și un apărător neobosit al creștinătății și al independenței statului său în fața amenințărilor imperiale otomane, maghiare și poloneze. Caracterizarea sa este dominată de o determinare de fier, o profundă credință ortodoxă și o viziune strategică remarcabilă, calități care i-au adus canonizarea ca sfânt în Biserica Ortodoxă Română sub numele de Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
Domnia sa a fost o perioadă de apogeu militar și cultural pentru Moldova. A purtat peste 40 de războaie, majoritatea victorioase, consolidând frontierele țării și impunând respectul puterilor vecine. Victoria sa definitorie a fost Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475, unde a învins decisiv o armată otomană superioară numeric, o victorie care a rezonat în toată Europa creștină și i-a adus, din partea Papei Sixt al IV-lea, titlul onorific de “Athleta Christi” (Atlet al lui Hristos) și de "adevăratul apărător al credinței creștine". Deși a suferit și înfrângeri (cum ar fi la Războieni/Valeea Albă în 1476), a reușit mereu să mobilizeze resursele interne și să revină, utilizând tactici de gherilă și pământ pârjolit.
Pe lângă geniul militar, Ștefan a fost și un mare ctitor de lăcașuri sfinte; tradiția populară spune că după fiecare luptă victorioasă a ridicat o biserică sau o mănăstire (Putna, Voroneț, Neamț), monumente care stau mărturie și astăzi pentru atașamentul său față de credință și artă. A fost un diplomat abil, capabil să formeze alianțe fluctuante în funcție de interesele Moldovei. Imaginea sa, deși idealizată în conștiința națională, rămâne cea a prototipului de voievod medieval român: curajos, drept, pios, apropiat de popor și dedicat apărării patriei cu orice preț.