Evenimentul istoric
România a avut câte o invazie rusească la 19 ani. De câte ori s-au luptat rușii cu românii (1711-1944)
Parada de la Moscova, 2025, sursa: captura video
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Există o cifră care rezumă, mai bine decât orice discurs politic, relația dintre România și Rusia: 12. Atât de multe ori a invadat Rusia teritoriul românesc între 1711 și 1944. Practic, o invazie la fiecare 19 ani.
Această cifră, documentată de istoricul Nicolae I. Arnăutu în cartea sa „12 invazii rusești în România" (1996) și confirmată de istoricii Ioan Aurel Pop, Ion Bucur, nu include perioade de cooperare sau neutralitate, ci strict momentele în care armate rusești au intrat pe pământ românesc cu forța. Tabloul complet este mai complex, mai nuanțat și mai relevant ca niciodată.
Prima invazie. Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir (1711)
Prima invazie rusească în Moldova are loc la 10 iunie 1711, când trupele conduse de feldmareșalul Seremetiev trec Nistrul și intră în Moldova. Trupele rusești sunt înfrânte la Stănilești pe Prut, unde Petru cel Mare era să-și piardă viața.
Ironia istorică este totală: această invazie s-a produs cu doar două luni după ce Petru I și Dimitrie Cantemir semnaseră un tratat de alianță prin care Rusia recunoștea Nistrul drept frontieră legitimă a Moldovei.
Petru cel Mare, țarul Rusiei
Tratatul a rămas literă moartă imediat după bătălie. Cantemir a fugit în Rusia, Moldova a intrat sub regim fanariot, iar Rusia a câștigat un precedent: dreptul de a interveni în Principate oricând considera necesar.
Secolul XVIII: Ecaterina cea Mare și ocupațiile repetate
A doua invazie rusească a avut loc în iulie 1739, când rușii au trecut Nistrul, i-au învins pe turci la Stâncești, cucerind Hotinul și Iașul și ajungând până în Valahia, la Câmpina.
A treia invazie a venit în 1768, când armatele Ecaterinei a II-a au ocupat complet Moldova și Valahia. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) a oferit Rusiei un instrument juridic fără precedent: dreptul de a interveni în favoarea creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, adică pe întreg teritoriul Principatelor Române.
Ecaterina cea Mare
A patra invazie a urmat în 1787, iar prin Tratatul de la Iași (1792) Rusia a obținut Transnistria, devenind pentru prima oară vecin direct cu Principatele la Nistru.
1806 și 1812: Cum s-a pierdut Basarabia
A cincea invazie, din 1806, a avut consecința istorică cea mai dramatică. Conflictul început în 1806 continuă și în 1811, iar un an mai târziu Imperiul Otoman cedează Basarabia rușilor, deși turcii nu aveau niciun drept asupra acestui teritoriu. Rusia anexează Basarabia și începe procesul de rusificare.
Este primul rapt teritorial major: jumătatea estică a Moldovei, cu circa 400.000 de locuitori, a devenit gubernie rusă.
Urmează a șasea invazie, din 1828, când rușii ocupă Moldova și Dobrogea timp de șase ani. Paradoxal, generalul Pavel Kiseleff, comandantul de ocupație, a lăsat în urmă Regulamentele Organice, prima constituție a Principatelor, un act de modernizare administrativă.
Pavel Kiseleff. sursa: Wikipedia
1848 și 1853: revoluții înăbușite
În 1848, revoluțiile românești au fost înăbușite de intervenția trupelor ruse. Convenția de la Balta Liman a decis staționarea a 35.000 de soldați ruși în țările române.
A opta invazie, din 1853, s-a încheiat cu o înfrângere rușinoasă a Rusiei în Războiul Crimeei. Atunci Marea Britanie, Franța, Sardinia și Imperiul Otoman au format o coaliție împotriva Moscovei.
Consecința directă pentru teritoriile românești: sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) a fost retrocedat Moldovei în 1856.
1877: aliați în Război, adversari la masa Păcii
Cel mai spectaculos paradox al relației româno-ruse s-a consumat în 1877–1878. România a luptat alături de Rusia împotriva Imperiului Otoman în Războiul de Independență. Mii de soldați români au murit la Plevna pentru o victorie comună.
Tratatul de Pace de la San Stefano, semnat doar de Rusia și Imperiul Otoman, lăsase să se vadă adevărata față a Rusiei și scopurile sale. Opoziția guvernului român față de reanexarea sudului Basarabiei la Imperiul Rus fusese considerată aproape un casus belli, comandamentul militar suprem țarist neezitând să ia măsuri de intimidare. Bucureștii aflându-se, în primăvara anului 1878, sub o veritabilă ocupație militară.
România primea Dobrogea, dar pierdea din nou sudul Basarabiei, aceleași județe retrocedate în 1856.
Secolul XX aduce cele mai mari pierderi
În Primul Război Mondial, forțele ruse au trecut accidental în Mamornița, teritoriul României, și acolo a avut loc o ciocnire care s-a încheiat cu retragerea Rusiei.
Apoi a venit 1918, când trupele bolșevice au intrat în Basarabia, în contextul haosului postrevoluționar, înainte ca aceasta să voteze unirea cu România.
Dar lovitura cea mai grea a venit în 1940: în 1940 Rusia anexează Basarabia și Bucovina de Nord, iar în 1944 are loc ocupația sovietică a României de către trupele Armatei Roșii, situație menținută până în 1958.
Ocupația sovietică din 1944–1958 a dus la instalarea regimului comunist, naționalizarea proprietăților private, colectivizarea forțată, deportări în Siberia și o pierdere de suveranitate care a durat, în forme diferite, până în 1989.
A fost, din toate punctele de vedere, cea mai lungă și mai profundă invazie din lista celor 12.
Ce a pierdut România în fiecare confruntare
Scorul final al celor trei secole de conflicte este dezechilibrat: Rusia a câștigat teritorii în urma majorității confruntărilor. România a obținut independența în 1877 și Dobrogea, dar a plătit cu sudul Basarabiei.
A câștigat Basarabia în 1918, dar a pierdut-o definitiv în 1940, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, teritorii care aparțin astăzi Republicii Moldova și Ucrainei.
Singura invazie în care România a avut un succes militar împotriva Rusiei a fost campania din 1941–1944 pe Frontul de Est, care s-a terminat, politic, tot cu o ocupație sovietică.
Această istorie nu este un argument pentru ură sau pentru politică revizionistă.
Este, mai simplu, un reper al faptelor, indispensabil pentru oricine vrea să înțeleagă de ce România a aderat la NATO în 2004. De ce găzduiește baze militare aliate și de ce, după invazia Rusiei în Ucraina din 2022, opinia publică românească vede în NATO nu o opțiune ideologică, ci o necesitate istorică.
