Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
N-am văzut asemenea desfășurări de forțe după fiecare manifestație violentă de la Paris sau din alte capitale europene. Am văzut Parisul în flăcări, mașini incendiate, vitrine sparte, confruntări brutale între manifestanți și poliție. Dar ceea ce se întâmplă acum în România ridică o întrebare care nu poate fi expediată printr-un simplu comunicat al autorităților: unde se termină aplicarea legii și unde începe demonstrația de forță?
Pentru că nu vorbim doar despre ceea ce s-a întâmplat după manifestația din Piața Victoriei. Trebuie privit întregul tablou.
Mai întâi, un număr impresionant de jandarmi, dispozitive de ordine care dau senzația că statul se pregătește nu pentru o manifestație, ci pentru confruntarea cu un adversar. Apoi garduri, cordoane și acele „perimetre” în interiorul cărora cetățeanului i se indică unde îi este permis să protesteze. Nu simpla existență a unor măsuri de ordine este problema — asemenea măsuri există și în alte democrații — ci proporția lor și mesajul pe care îl transmite ansamblul lor.
Au existat, trebuie spus, violențe la protestul din 15 septembrie. Potrivit autorităților, manifestanți au aruncat obiecte spre jandarmi, au existat agresiuni și distrugeri, iar 24 de persoane au fost rănite, între care opt jandarmi. Cine a lovit, cine a distrus, cine a amenințat trebuie identificat și trebuie să răspundă individual pentru ceea ce a făcut. Asta nu este represiune. Este aplicarea legii.
Dar o săptămână mai târziu urmează imaginea care schimbă registrul: 29 de percheziții domiciliare, desfășurate simultan în București și în 15 județe, 30 de mandate de aducere, 40 de persoane vizate, într-o operațiune coordonată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și la care participă inclusiv echipe de intervenție ale Jandarmeriei.
Și descinderile au loc dimineața. Oameni căutați acasă, uși la care poliția bate la primele ore, persoane ridicate și duse la audieri.
Nu mai este imaginea intervenției poliției în mijlocul unei confruntări de stradă. Este imaginea statului care, la o săptămână după protest, vine acasă după cei pe care îi consideră implicați.
Este,fiecare dintre aceste percheziții este justificată de probe solide? Va rezista fiecare mandat controlului unui judecător? Mă îndoiesc…
Într-o democrație întrebarea nu este numai „poate statul să facă asta?”. Întrebarea este și „este proporțional ceea ce face statul?”
Fiindcă, puse cap la cap — numărul foarte mare de jandarmi, cordoanele, „perimetrele” rezervate protestatarilor, intervenția în forță, iar după o săptămână zeci de percheziții domiciliare desfășurate simultan în aproape toată țara — toate acestea pot produce un efect care depășește cu mult anchetarea celor care au fost violenți. Pot produce și institui frica.
Iar aici memoria românească devine inevitabil incomodă. Comunismul ne-a obișnuit cu ideea că statului nu-i era suficient să-l pedepsească pe cel considerat vinovat. Pedeapsa trebuia să fie și un mesaj pentru ceilalți. Puterea trebuia văzută. Omul trebuia să știe că statul îl poate găsi, că poate veni după el acasă și că împotrivirea are un preț.
Cert este că reflexele unei puteri merită judecate înainte ca ele să devină obiceiuri.
Problema nu este dacă un individ care aruncă o piatră într-un jandarm trebuie anchetat. Evident că trebuie. Problema este dacă, pentru identificarea și tragerea lui la răspundere, este necesar ca statul să construiască în jurul unui protest întreaga scenografie a forței: efective impresionante, cordoane, perimetre, apoi zeci de descinderi domiciliare simultane.
Fiindcă că există o diferență enormă între mesajul „dacă ai comis o infracțiune, vei răspunde” și mesajul pe care cetățeanul se dorește să să-l înțeleagă:
„Ai grijă dacă mai vii.”
Iar într-o democrație, tocmai această diferență trebuie păzită cu încăpățânare… Dacă mai avem democrație și n-am intret total în (neo) comunism…
Recomandările noastre
